Familia Ambrose

Mariaj cu peripeții

— Pozele au ieșit extraordinar, am murmurat mulțumită în timp ce Ysaline mă trăgea agitată de pantaloni. Avusesem o zi neobișnuit de grea și pe lângă asta i-am mai luat și pe copii la birou. Cameron semna un contract important cu o persoană de afaceri nou venită în oraș și avea nevoie de concentrare așa că i-am respectat dorința. Nu era ca și cum mă puteam contrazice cu el pentru că și așa aveam cincizeci de mii de discuții pe zi în legătură cu mutarea și ce era cel mai rău era faptul că Evy începea să simtă tensiunea dintre mine și tatăl său.

— Mami, vleau la toaletă! micuța mă rugase pe un ton drăguț în timp ce își încolăcise mânuțele în jurul picioarelor mele. M-am scuzat în fața fotografului și am luat-o pe micuță de mână până spre baie. Aveam să mergem la Cameron după ce îl culegeam și pe Evy de prin curte, habar nu aveam unde era mai exact, însă știam că șoferul îmi promisese că va fi cu ochii și urechile pe micuț.

Îi aranjasem rochița micuței după ce își terminase treburile și mai apoi o luasem în brațe căci brusc nu mai avea chef de mers pe jos, ce conta că spatele meu era praf deja? Tot mai bine era în brațele mamei.

— Evy?? Mergem la tati, unde ești? coborâsem atentă scările cu micuța în brațe în timp ce îl zărisem pe micuț alergând prin curte. Poate răcea acum, atât îi mai trebuia. Avea să îi dea lui Cameron un motiv în plus pentru care să-mi închidă afacerea și să mă acuze că devin neglijentă atunci când vine vorba de familie. De ce ți-ai dat sacoul jos? Ai transpirat, îți va fi frig. Îmbracă-te imediat! am ridicat ușor vocea la el, simțind că îmi pierd răbdarea. Calmează-te, Raluca.

— Mergem la tati? A terminat cu munca? Nu se va enerva că-l deranjăm? Evy vorbise îmbufnat în timp ce cu ajutorul șoferului își luase înapoi haina pe el.

— Nu-l deranjăm, puișor. Probabil îi e dor de noi și ne așteaptă, am vorbit oarecum mai calmă, încercând să elimin toate frustrările care mă presau în ultimul. Frederick, ajută-l pe Evy să urce în mașină, te rog! mă adresasem șoferului în timp ce o așezam pe Ysaline în scaunul ei. Spatele îmi amintea iar cât de greu era să o ridic de fiecare dată pe Ysaline în brațe.

— Mami, mâine e ziua lui Larry și m-a invitat la ziua lui. Crezi că pot merge? Adică nu s-ar supăra tata? Știi că lui nu-i place să stau cu prietenii mei, Evy încercase să câștige pe cineva de partea lui, însă nu puteam să îi promit că va merge în totalitate la petrecere. Cameron avea un cuvânt greoi în tot ce se întâmpla chiar dacă nu eram de acord cu așa ceva. Până la urmă se întâmpla tot cum își dorea el și eu nu aveam energie pentru a-i schimba părerile.

— O să vorbesc cu el, puișor. Voi face tot posibilul să mergi acolo, nu-ți face griji! am murmurat în timp ce am privit pe fereastră. Numai dacă lucrurile ar fi stat atât de bine, Cameron îmi scotea peri albi în ultimul timp și trebuia să recunosc că aveam nevoie de puțin timp împreuna ca să putem rezolva ce mai aveam pe listă până nu era prea târziu.

În câteva zeci de minute, după ce ne-am blocat la propriu în trafic, am ajuns și noi la sediul companiei lui Cameron. A fost o întreagă aventură să ajung până în interior alături de copii și până la urmă am cedat și l-am chemat pe șofer. Nu mă puteam descurca cu cei mici de una singură și aici mă blamam pe mine, dar ce puteam face altceva? Încercam să mă împart în toate direcțiile însă îmi era imposibil când Evy alerga după orice lucru văzut în cale și mai apoi, Ysaline voia să-și prindă fratele din urmă și începea să plângă fără oprire. Acolo intervenea oboseala mea și reproșurile lui Cameron. Înțelegeam că se îngrijora pentru Ysaline, însă nu puteam să înțeleg faptul că își vărsa toate nemulțumirile pe mine.

Așteptasem pe hol, în fața biroului lui, la sugestia secretarei lui. Eram tratați ca niște simplii clienți și nu-mi plăcea asta atunci când venea vorba de copii. Nu exista așa ceva, nu puteam să accept așa ceva și Cameron avea să primească o spovedeală serioasă de la mine.