Familia Ambrose

Capitolul 17

— Nu pot să cred, Raluca! De când s-a întors roșcata aia nesuferită în state? Ultima oară era pe undeva prin Grecia! Alina exclama uimită în timp ce pe fundal puteam să aud cum spăla vasele. Era trecut de nouă și cel mai probabil ai mei au terminat de luat masa.

— Nu știu, dar din cauza ei se întâmplă toate acestea, i-am răspuns în timp ce pășeam grăbită către casă. Ce om normal mergea la magazin pe întunericul ăsta și mai ales pe un drum pustiu? Și pe deasupra, mai eram și femeie!

— Cameron o fi fost cu ea? dase glas tuturor bănuielilor mele printr-o simplă întrebare. Doamne, Raluca! Dacă tipa asta îți strică fericirea, nu știu ce fac! murmurase nervoasă, stârnindu-mi râsul.

— Mai vorbim când ajung acasă, bine? Mai am puțin până acolo, am încheiat eu discuția, expirând aerul greoi. Mi-am îndesat telefonul în buzunarul pantalonilor și am strâns mai bine cutiuțele cu gogoși la piept. Abia așteptam să ajung și să dau iama în ele pentru că arătau de-a dreptul divin.

Mai aveam doar puțin și abia ce zăream lumina de la cele câteva case ce se aflau în vecinătate. Restul era pustiu, iar lumina de pe marginea drumului era singura care îmi mai ținea de urât. Bine, și un câine abandonat se ținea după mine probabil dând de mirosul aromat al gogoșilor.

Potaie afurisită! Am dat cu piciorul în ea enervată, dar am ajuns să fug îngrozită de lătratul ei agresiv. Așa îți trebuie, Raluca! Mă temeam că nu voi mai ajunge acasă întreagă, însă m-am oprit când zgomotul produs de motorul unei mașini mi-a umplut urechile.

Bizar sau nu, mașina a oprit în fața mea, tăindu-mi astfel calea într-un mod brutal. O, Doamne! Dacă sunt mafioți sau violatori sau orice altceva și vor să profite de mine? Unde mi-a fost gândul când am ieșit la o asemenea oră târzie?

Cameron, unde naiba ești când am nevoie de tine? rosteam enervată în timp ce căutam panicată să fug înapoi. De ce nu mi se mișcau picioarele? O, Doamne! S-a zis cu mine! Unde-i câinele ăla să îl muște pe tipul ăsta dubios?

Am tras aer în piept și cu toată puterea mea m-am întors pe călcâie și am luat-o la fugă. Vederea mi s-a încețoșat pentru o clipă, iar corpul mi-a tresărit de durere când acel tip mi-a prins brutal încheietura mâinii. Am țipat din toți rărunchii mei, sperând ca cineva să mă audă fie și din întâmplare.

Bărbatul mi-a acoperit gura apăsat cu palma, făcând în așa fel încât să nu mai pot urla în gura mare. Fără să mai văd pe gânduri am dat drumul cutiilor din brațe și mi-am plasat mâinile pe degetele lui pentru a le îndepărta.

— Ține-ți gura, Raluca!

Nu se poate așa ceva! Idiotul! Cum poate să se poarte atât de agresiv cu mine? Am încetat să mă mai zbat în brațele lui și am făcut în așa fel încât să mă las moale până când am atins pământul cu fundul. Zilele mele de liniște s-au dus.

— Ridică-te! îmi șoptea la ureche scos din sărite în timp ce își trecuse un braț în jurul abdomenului. Nu-ți ajunge după câte mi-ai făcut, hă?

Oare de ce mai punea întrebări când vedea clar că nu pot răspunde? I-am ignorat cerințele, mârâind în continuare în palma lui să-mi de-a drumul.

— Mă aduci la disperare, femeie! vorbise răspicat, retrăgându-și mâna ce o avea peste buzele mele. Și-o plasase imediat sub genunchii mei înainte de a mă gândi să ți-o după ajutor. Îmi mai rămânea ceva de făcut decât să mă conformez?

— Dă-mi drumul, Cameron. N-am de gând să mă întorc la voi, l-am înștiințat nervoasă, privind cu neputință cum ne apropiem spre noua lui mașină. O înlocuise rapid pe cealaltă, doar își permitea, nu?