Familia Ambrose

Capitolul 36

- De ce ții toate luminile astea aprinse? Te va costa mult, l-am avertizat pe actualul proprietar al fostei mele case de vacanță, James, în timp ce leneveam pe canapea.

N-am primit un răspuns din partea lui, ba mai degrabă am fost tratată cu o ușoară ignoranță. James nu era în apele lui de două zile și cauza stării lui era oarecum știută de mine. După ziua în care l-am confruntat pe Cameron, dacă se putea numi confruntare, primisem un mesaj tot de la fostul meu soț prin care mă înștiința că tatăl lui îmi rezolvase problema.

Se părea că domnul William îmi pusese probleme la a ieși din state, nu Cameron. Fusesem bucuroasă în acea clipă, dar realizam că deveneam mai puțin entuziasmată în privința asta cu fiecare oră trecută. Singura alinare a mea era aceea că Alina venea cu mine, în rest eram foarte nesigură de ce puteam sau de ce nu puteam face acolo. Știam să vorbesc câteva cuvinte cât să pot purta o discuție normală cu oricine, dar eram dispusă să învăț să mă adaptez la o lume nouă doar ca să scap de cea de aici.

Să citesc tot felul de articole prin care se exprimau suspiciuni în legătură cu fosta mea relație devenea exasperant. Mă făcea să am impresia că am intrat într-un cerc vicios din care nu mai puteam scăpa. Singura soluție era să plec departe de acest loc.

Sunetul cristalin al unor pahare de sticlă m-a readus în simțiri, se părea că James nu putea să treacă peste sentimentele lui prostești. Se afișase în fața mea cu o sticlă de vin și două pahare de cristal. Mi-am ridicat ochii asupra chipului său și am fost clar nemulțumită de starea lui de spirit. De parcă i s-ar fi scufundat toate corăbiile.

- Mai contează? murmurase în timp ce îmi ferise picioarele pentru a-și face loc pe canapea lângă mine. Intenționasem pe moment să mă retrag, dar idiotul îmi prinse gleznele, obligându-mă oarecum să îmi țin picioarele pe ale lui.

- Ce-i cu indispoziția asta pe fața ta, James? îmi făcusem curaj să aflu în timp ce îl priveam cu sorbea lent și căzut pe gânduri dintr-un pahar plin pe jumătate cu vin roșu. Îmi oferise și mie unul, dar îl refuzasem.

- Știi? Nu vreau să pleci. Chiar nu vreau, Raluca! murmurase în timp ce analiza paharul milimetric. Vorbea atât de încet încât mi-era greu să disting ce spune, pe lângă asta se mai adăuga și zgomotul produs de la televizor.

- Îmi pare rău, dar chiar o voi face! l-am contrazis dur, continuând să îl privesc. Râse dezamăgit imediat după ce terminasem de vorbit, știa că nu aveam cum să îmi schimb gândurile atât de rapid și că nu aveam să rămân aici pentru el.

- Și toate astea din cauza unui bărbat, pufnise iritat, făcând referire la toate eforturile pe care le făcusem în ultimele zile pentru a pleca. Nu îmi căzuse bine răspunsul lui și nu aveam să îmi ascund iritarea în legătură cu asta.

- Nu plec din cauza lui, James! De câte ori să îți explic? Plec pentru că vreau să experimentez ceva nou, bine? i-am explicat puțin crispată, „bucurându-mă" de privirea lui insistentă.

- Nu pari genul care să experimenteze, vorbise foarte clar cu vocea extrem de joasă.

- Dacă spui tu, James. Nu știam că mă cunoști mai bine decât o fac eu, mi-am sprijinit capul într-o mână în timp ce încercam să mă concentrez la filmul pe care îl vizionam liniștită înainte ca James să-și facă apariția grandioasă.

- O fac și știi bine de ce, exclamase curajos, luându-mă prin surprindere. Nu înțelegeam de ce tot bătea apropo-uri nepotrivite din moment ce îl rugasem să nu o mai facă. Devenea enervant.

- Ar fi bine să arunci sentimentele alea în coșul de gunoi, James! Noi doi am stabilit ceva parcă, nu? Gesticulasem cu degetele arătând spre el și mai apoi spre mine.