Familia Ambrose

Capitolul 34

— Raluca, te deranjez puțin, dar vreau să vorbim! domnul William se oprise în fața mea, atrăgând atenția întregii familii. Am dat din cap în sens afirmativ, terminând de semnat actele de divorț sub privirea stupefiată a lui Lauren. Îmi șoptea să mă opresc pentru că tot ce făceam era o greșeală și deși îi dădeam dreptate într-o măsură, continuam să semnez. Era clar, atât pentru mine cât și pentru Cameron, că noi doi nu mai puteam să dezvoltăm niciun fel de sentiment bun unul pentru altul. Era imposibil.

Am lăsat stiloul pe suprafața din sticlă a mesei și am aruncat o privire spre scări pentru a putea vedea dacă domnul Cameron Ambrose coboară cu bagajul meu sau s-a gândit între timp că mai bine îl aruncă pe geam. Speram că nu îi trecea nimic prin cap în așa fel încât să nu mai pot pleca în dimineața asta. Totuși, nu îl credeam a fi chiar atât de nebun.

Luându-mi gândul de la Cameron, l-am urmat pe tatăl acestuia într-un birou de la parterul reședinței. Nu mai fusesem niciodată în această încăpere, însă tablourile cu domnul William și cu fiul acestuia țineau să îmi amintească de vremurile în care cei doi aveau o relație bună. Oarecum, știam de ce domnul William ceruse intimitate. Urma să văd dacă simțurile erau de partea mea.

— Cum s-a ajuns aici? vocea bărbatului din fața mea părea a fi gata să cedeze și eu nu înțelegeam de ce așa-zisa noastră despărțire îi afecta atât de mult pe toți cei din familie. Nu cred că fusese ceva atât de important pentru ei și bineînțeles, puteau să mai primească puțină faimă de pe urma întregului scandal ce avea să urmeze.

— Pentru că nu mai avem sentimente unul pentru altul. Sau, mai bine spus, niciodată nu am avut, am completat, privindu-l pe domnul William cu siguranță.

— Nu văd cum acest fapt a devenit o problemă pentru voi, niciunul dintre voi nu s-a opus căsătoriei, deși ați știut despre ce este vorba! contracarase cu aceași siguranță de fier cu care fusesem obișnuită în tot acest timp. Îl știam destul de bine și el nu părea a fi genul de om care să renunțe ușor. Cameron e de vină pentru asta, Raluca?

— Nu, nu! am negat vehement, nedorindu-mi să arunc vina pe el în totalitate. Amândoi suntem de vină, am adăugat, încercând să îl fac pe William să se încreadă în spusele mele. Ușor de spus, greu de făcut. Era setat pe ideile lui și le accepta cu greu sau deloc pe cele ale altor persoane.

— Mhm, exclamase pentru el, luând o postură ce arăta cât de încurcat și de nelămurit era în privința divorțului. Dar nu voi lăsa cazul să meargă mai departe, mă uimise și pe mine. Dacă până acum decisese aliatul meu, puteam spune că acum începea să îmi încurce planurile. Voiam ca toată chestia asta numită divorț să se termine cât mai repede, nu să dureze luni de zile.

— Oricum, niciunul dintre noi nu se mai simte confortabil în relația asta. Cred că e de ajuns, am terminat de vorbit, moment în care am tresărit pentru că cineva, aparent, se gândise să bată în ușă ca un disperat. După un „intră" viguros din partea domnului William, mi-am întors capul spre locul respectiv, văzându-l pe Cameron cum deschide ușa leneș.

— Ai terminat-o cu poveștile? tonul lui nu păruse prea prietenos la adresa tatălui lui, însă William trecuse peste asta fără să îi acorde prea multă atenție. Era destul de distras, printre problemele pe care le avea, se mai adăuga și divorțul la ele.

— Vrei să ții le spun și ție? ironia lui William era savuroasă. Cam asta am avut de spus, Raluca! Știi unde mă găsești, îmi făcuse din ochi cu un zâmbet aproape insesizabil pe chip în timp ce trecuse pe lângă mine.

Rămăsesem cu un semn de întrebare în privința spuselor lui, însă speram din suflet să nu facă nimic în așa fel încât să nu putem divorța.