Familia Ambrose

Capitolul 33

(Capitol special pentru Valentine's Day)

— Te-ai distrat? l-am auzit, întrebându-mă pentru prima oară în această seară în timp ce coboram treptele restaurantului. Deschisesem de una singură portiera și mă trântisem la propriu pe scaunul din dreapta șoferului.

— De minune, i-am replicat obosită, trăgându-mi valurile de material de la rochie în poală în așa fel încât să pot să închid portiera.

— Păcat, ar fi trebuit să te bucuri de ultima petrecere în calitate de membră a familiei Ambrose! îmi făcuse răutăcios din ochi, dorind să mă facă să mă simt și mai oribil decât mă simțeam deja.

— Adevărul e că m-am simțit foarte bine în calitate de soție în seara asta. Știi tu, să te văd flirtând cu alte femei a fost minunat! l-am luat peste picior, privind cum ne îndepărtam de locația de coșmar unde am avut parte de cea mai oribilă petrecere din viața mea.

— După câte ai făcut, mai ai și dreptul să comentezi? vorbise din nou răutăcios, privindu-mă în oglinda retrovizoare. Ar trebui să nu mai ai curajul să mă mai privești, adăugase pe un ton aspru.

Eram pe cale să plâng de nervi și toate astea erau din cauza lui Cameron. După cât de urât se purtase în seara asta, mai și vorbea de parcă aș fi fost un rahat, la propriu. Mai aveam puțin până când aveam să răbufnesc.

— Ce ți-am făcut, Cameron? l-am întrebat curioasă, lăsându-mi capul pe spate. Dacă ai de gând să îmi spui că încă mă mai gândesc la Alexander și că l-am iubit în tot acest timp cât am fost cu tine, atunci țin să te informez că ești gelos într-un mod obsesiv și că nu cauți decât motive aiurea.

— Femeie, mi se adresase în același mod distant și rece. Dacă tu chiar nu ai fi fost îndrăgostită de Alexander, noi am fi fost un cuplu real acum, da? Ai mei ar fi putut să aibă dubii despre o sarcină, dar tu cu figurile tale ai știut să mă ții departe.

— Cănd am făcut asta? am ridicat tonul la el, începând să nu-i mai tolerez reproșurile. Începeau să fie prea mult pentru mine.

— De fiecare dată când ți-am sugerat că vreau să mă culc cu tine, m-ai respins. Fie că am încercat să ți-o spun într-un mod frumos, fie că te-am constrâns, la naiba! conducea cu viteză, accelerând ca un turbat. Îl enervasem destul de tare, dar nici eu nu eram mai calmă.

— Asta era iubirea ta pentru mine? am lăsat un râset nervos să îmi acapareze întreg trupul. Mă durea oribil în interior și așteptam o scuză bună din partea lui, altfel îmi stricam părerea despre el și începeam să cred că relația dintre noi sau ce-o fi fost, fusese de fapt o minciună.

— Îmi spui tu cumva că nu te-am iubit? vorbise răspicat în timp ce strângea volanul mașinii între degete. La naiba, Raluca! Te iubesc și acum, dar nu mai vreau. Îți jur că nu mai vreau să te iubesc! M-am săturat, ridicase tonul din nou. Cuvintele lui dureau mai mult decât o orice alt lucru.

— Știi ce? Du-te naibii, Cameron. Așa știi tu să iubești, să mă lași când nu mă simt bine și să fugi în brațele altor femei, știind că urăsc să faci asta? Ești jalnic.

— Nu mai jalnic decât tine, Raluca. Ești josnică, mai josnică decât o femeie ușoară.

— Repetă ce-ai spus! l-am rugat, încremenind la propriu. Nu îmi venea să cred ce tocmai auzisem de la Cameron. Eram stupefiată.

— Ce-ai auzit, replicase de parcă nu ar fi fost mare lucru. Luasem foc, turbasem, înnebunisem. Cine naiba se credea el să îmi spună toate astea? Cine era Cameron Ambrose de avea dreptul să îmi vorbească mai urât decât unui animal?