Familia Ambrose

Capitolul 48

— Cameron, cred că ar trebui să plec! i-am sugerat brunetului în timp ce mă pregăteam să mă ridic de pe scaunul din fața lui. Era trecut de mult de o ora zece și la cât de mult lipsise brunetul de la firma lui și a tatălui lui, avea să termine munca târziu și foarte târziu. Iar cu mine prin preajmă nu se concentra prea bine, trebuia să-l las să-și termine treaba singur, deși puteam să îmi dau seama că nu voia să plec.

— Mai stai doar puțin, vorbise obosit în timp ce își îndepărtase ochelarii de pe ochi. Părul lui ciufulit era efectiv prin toate direcțiile, avea un stil tare dezordonat de a lucra.

— Cameron, i-am spus numele ușor deranjată. Înțepenisem în scaunul ăla la propriu și nu mai puteam sta nicio secundă, iar el mă ruga cu o voce căreia nu îi puteam rezista.

— Raluca, ochii lui m-au fixat cu o oarecare rigiditate. Între noi tocmai se dădea o bătălie din priviri și eram sigură că voi pierde, căci nu-i puteam rezista brunetului.

Fusesem întrerupți de domnul William care tocmai ne anunțase că pleacă și ca un salvator ce era, îmi comunicase că mă aștepta jos un bodyguard care să mă însoțească acasă. În sfârșit, credeam că o să fiu nevoită să mă cert cu bărbatul încăpățânat din fața mea.

— Ai grijă, se ridicase el de la birou și făcuse câțiva pași spre mine pentru a mă cuprinde în brațe. I-am aranjat imediat gulerul cămășii care îi stătea foarte dezordonat, în schimb avea un zâmbet pe buze deloc inocent. Nici nu voiam să știu la ce se gândește.

— Am, stai liniștit! l-am asigurat serioasă, nemulțumindu-l într-un fel. Tu să-ți termini treaba mai repede, i-am ordonat și zâmbetul de pe buzele lui a devenit și mai vizibil. Era prea distras, habar nu aveam cum de mai era în stare să stea la birou.

— Să termin mai repede... Mhm, vorbise cu niște conotații la care nici nu voiam să mă gândesc. Se părea că domnului Cameron nu-i convenea deloc faptul că plec mai devreme.

— Să mă aștepți...

— Nu vreau să știu continuarea, l-am intrerupt, chinuindu-mă să scap din îmbrățișarea lui. Cameron, omul ăla mă așteaptă jos!

— Nu e mai important decât viitorul tău soț, deci poate aștepta! vorbise mândru și puteam să jur că orgoliul lui masculin preluase controlul asupra lui.

— Viitorul? îl tachinasem puțin, ignorând faptul că buzele brunetului erau la o distanță de câțiva centimetri.

— Și fostul, adăugase serios după care pufnisem amândoi în râs. Te iubesc, adăugase după care mă sărutase lent și chinuitor. Îmi cuprinse obraji atent cu degetele lui în timp ce cu cealaltă mână mă ținea lipită la propriu de corpul lui fierbinte. Năzdrăvanului de Cameron îi ardea de prostii, iar eu nu știam cum să îl refuz mai repede.

— Cameron, murmurasem peste buzele lui în timp ce încercam să mă distanțez de el. Luase o pauza pentru a mă întreba printr-un gest al capului ce vreau după care revenise la a mă săruta scurt și apăsat. Bodyguardul ăla... o să intre... peste noi, încercasem să vorbesc, deși brunetul îmi arăta clar că nu avea de gând să asculte orice altceva ce nu avea legătură cu el sau cu mine.

— Nu-mi pasă, vorbise cu un soi de mândrie în glas în timp ce se rezumase la a mă privi foarte analizator. Brusc regretam că alesesem să port o rochie destul de mulată pe mine, mă simțeam atât de expusă în fața lui. Iar Cameron nu era genul de bărbat care să ascundă prea mult din ceea ce gândea, puteam să-i citesc în ochi gândurile deloc cuminți pe care tocmai le avea. Și nu, nu mă simțeam deloc flatată de asta.

— Ar- în momentul în care deschisesem gura să îi răspund domnului Ambrose, fusesem întreruptă de două bătăi ferme în ușă. Eram mai mult decât sigură că era bodyguardul meu de partea cealaltă a bucății masive din lemn, dar cum nu toate lucrurile puteau fi bune, brunetul de lângă mine se trezise că ar fi cazul să îmi arate de cât de multă afecțiune era în stare.