Familia Ambrose

Capitolul 4

— Poți face în așa fel încât să primesc o cameră separată? am pășit silențios spre terasa camerei noastre acolo unde fiul familiei Ambrose fuma în liniște de câteva zeci de minute. Nu știu la ce se gândea mai exact și cât fumase, dar puteam să confirm că era vorba de multe țigarete. Mi-am tras rochia de noapte mai bine pe umerii mei și m-am alăturat lui, închizând ușa în urma mea. Încercasem să schimb câteva cuvinte cu el aproape toată ziua, însă nu am reușit să inițiez o conversație cu el și nici nu am primit atenție din partea lui.

Am luat loc lângă brunet, având grijă să trag câte un ochi spre el din când în când fără a-l face să se simtă ciudat. Mă lăsasem captivată de priveliștea frumoasă care se întindea în fața noastră. Apusul de soare scălda întreaga grădină a familiei într-o lumină roșiatică. Abia acum observam cât de întins era domeniul pe care familia Ambrose își construise grandioasa casă și trebuia să recunosc că eram uimită de locul în care am ajuns să trăiesc, încă mă luptam cu sentimente conflictuale care mă făceau să simt că nu era locul meu aici.

— Ne-am căsătorit ca să fim doi străini sau ce? murmurase preocupat de a-şi lua doza de fum toxic din țigară. O ținea între degete cu finețe şi o cuprindea cu buzele tot cu o grijă deosebită în timp ce se încrunta. Nu ştiu ce-i trecea prin cap de se strâmba aşa. Replica lui mă contrariase foarte tare, după spusele lui, acest Cameron voia mai mult decât o căsătorie axată pe o relație pur teatrală așa cum căzusem amândoi de acord inițial. Tot ce puteam spune și concluziona după prima seară petrecută în sânul familiei era faptul că nu voiam să am niciun fel de implicație în relația mea cu acest Cameron, surorile lui mai mici ori mama lui. Niciunul dintre cei menționați mai sus nu-mi lăsaseră o impresie foarte bune.

— Am nevoie de timp. Vreau să mă obişnuiesc încetul cu încetul cu familia asta, cu stilul vostru de viață şi cu tine... de ce nu? am adăugat, aranjându-mi părul la fiecare cinci minute. Vântul avea grijă să îmi creeze o înfățişare oribilă și să-mi aducă tot părul pe față. Nu putusem să-i ofer un răspuns pe placul lui, căci înțelegeam că după felul în care se purtase în noaptea nunții nu aveam siguranța respectării spațiului personal dacă aș fi ales să stau în aceași cameră cu el. Cel puțin, pentru moment îmi era mai bine să îmi pun ordine în gânduri într-o cameră în care să mă simt în siguranță.

— Cum spui tu, vorbise delăsător, lăsându-şi capul pe spate. Am oftat învinsă şi m-am ridicat, simțind că nu mai am nimic de discutat cu el. Nu voia să mă înțeleagă şi nu avea niciun rost să mai insist, încăpățânarea lui era mai mult decât evidentă. Dacă trebuia să-l caracterizez pe Cameron acum, aș fi spus că era un tip încăpățânat destul de închis în sinea lui. Nu vorbea prea mult și nici nu era foarte prietenos. Aveam să mai caut informații despre el pentru a-mi face o idee despre cum era cunoscut acesta ca fiind în public. Trebuia să aflu cât mai multe despre soțul meu, nu?

— Deci? Am o cameră? am mai insistat totuşi pentru o ultimă dată, sperând că voi obține un răspuns clar din partea lui. Se sfiise să mă privească în ochi ori să-mi spună verde în față despre ce avea de gând să facă în privința mea.

— Ia-ți ce cameră vrei tu, fă cum dorești! îmi dăduse vestea cu o nepăsare uimitoare, bucurându-mă într-un fel. Pleoapele lui era închise şi încadrate de nişte gene lungi, iar buzele voluptoase îi erau întredeschise. Acest Cameron era chiar frumos, păcat de caracterul lui de neînțeles.

— Noapte bună! am murmurat bucuroasă, rămânând preț de câteva clipe pentru a prima aceaşi urare înapoi. Ori uitase, ori nu îmi răspunse cu bună ştiință! Ah, cât de tare mă mai putea enerva bărbatul ăsta!!

Am trântit furtunos uşa în urma mea, simțind că dacă mai stau puțin prin preajma lui, o voi lua razna. Mi-am luat telefonul de pe noptiera din dreapta patului şi am coborât spre parter cu pseranța că voi mai interacționa cu familia lui și că voi face în așa fel încât să mai scap de singurătatea care încercă să mi se instaleze în suflet. În timp ce coboram șirul imens de scări din marmură albă și acoperite cu un covor roșu-vișiniu am zărit-o pe sora mai mică a lui Cameron zăcând întinsă pe canapelele din living. Poate era șansa mea de a vorbi cu bruneta în vârstă de paisprezece ani, căci la prânz nu se dovedise a fi deloc fericită după ce tatăl lui Cameron o însărcinase cu task-ul de a-mi arăta împrejurimile și angajații familiei. Nu crezusem niciodată că bogații din oraș au chiar atât de mulți angajați care să ajute cu treburile prin grădini, bucătărie și mai știu eu ce altceva. Mitul acesta îmi fusese confirmat de familia Ambrose și nu prea știam cum să mă simt în privința asta. Nu puteam să îmi imaginez ce fel de confidențialitate aveau oamenii ăștia într-o casă cu atât de mulți angajați.