Familia Ambrose

Capitolul 39

Cameron

— Ai făcut ce? tata se ridicase nervos de la biroul lui, îndreptându-se spre fereastra acoperită de perdele negre ale biroului lui. Le trase într-o clipită, lăsându-și privirea să cadă asupra curții care nu mai era acum plină de mașini. Se înnoptase, angajații care lucrau pentru familie începeau să plece și privirea lui ageră remarcase lipsa a două mașini. De când îți permiți să o deranjezi din nou pe fata asta, hm? făcuse referire la Raluca și asta îmi provocase un zâmbet satisfăcător pe chip. Mă bucuram că încă o simpatizau, atât el, cât și mama.

— Nu te interesează de când, i-am replicat simplu, ridicându-mă la rândul meu de pe scaunul pe care zăcusem preț de câteva minute înainte ca tata să înceapă interogatoriul.

— Cameron! îmi rostise numele ușor călcat pe nervi. Îi simțeam ochii duri căzând asupra mea și asta nu mă făcea decât să vreau să îl enervez și mai tare. Dacă el credea că nu eram în stare să îmi iau propriile decizii, atunci avea să afle că nici ce-și dorea el nu avea să se întâmple. Te rog să stai departe de ea! mă amenințase în timp ce gesticulase nervos cu mâinile. Ținea atât de mult la ea încât o proteja chiar și de propriul lui fiu, minunat!

— Asta decid doar eu tată! m-am apropiat de el, vorbind cu siguranță în glas.

— Nu există așa ceva, băiatule! Ai vrut să te logodești cu Eva, ce naiba e în capul tău acum? De unde ți-a venit ideea asta, hm?

— Dă-o naibii pe Eva! am rostit calm. Știam prea bine ce voiam, sau mai bine spus, pe cine voiam. La fel de bine cum știam și ce simt și pentru cine simt.

— Băiete, nu te juca prea mult că s-ar putea să te arzi! tata își ieșea din minți deja. Își trecuse de câteva ori mâna peste față, oftând zgomotos și apăsat. Știam că eram o povară pentru el, dar nu avea încotro. Trebuia să mă susțină. Ce ai făcut? revenise asupra mea ca și cum ar fi fost tranzit, realizase că m-am întâlnit cu Raluca.

— Ce am făcut ce? l-am privit puțin încrezut, preferând să ascund slăbiciunea pe care încă o mai aveam pentru Raluca. Știam că mai devreme sau mai târziu aveam s-o las să pună stăpânire pe mine, însă acum mă chinuiam să o țin doar pentru mine.

— Te-ai întâlnit cu Raluca, ce ai făcut? Nu îndrăzni să mă minți, mă avertizase în timp ce ochii lui îmi scanau vigilent fiecare reacție.

— Am vorbit, i-am răspuns deloc timorat de impozanța pe care o afișa în fața mea. Mi-am adâncit mâinile în buzunar în timp ce îi așteptam reacția. Știam că nu avea să mă creadă, simțea destul de bine că nu m-aș fi mulțumit doar cu vorbe în compania Ralucăi.

— Atât? Nu te cred! pufnise în râs în timp ce continua să mă privească insistent. Cum spusesem adineauri, ținea prea mult la Raluca și mă ignora prea mult pe mine încât să mă creadă.

— Am îmbrățișat-o, am adăugat rezervat, simțind cum tata își pierde răbdarea.

— Tu și îmbrațișările. Nu te mai prosti, băiete! zâmbetul subtil din spatele cuvintelor lui mă făcea să o iau razna.

— Am sărutat-o, am recunoscut într-un final, privind mulțumirea de pe chipul tatălui meu.

— De câte ori? mă întrebase arogant, parcă știind că nu m-am putut abține să o sărut doar o singură dată. Raluca era o ispită de nerefuzat când venea vorba de sărutat în comparație cu Eva. Eva, în schimb, era la un alt nivel din toate punctele de vedere. Arăta bine, era cuceritoare, atrăgea privirea tuturor bărbaților din jurul ei, era inteligentă, dar îi lipsea ceva și nu știam nici eu ce. De fapt, nici nu simțeam că legasem ceva cu ea din momentul în care i-am dat curs propunerilor ei.