Familia Ambrose

Capitolul 29

— Lasă-mă naibii în pace, James! am strigat cu putere la el în timp ce scotoceam în geantă după telefon. Sunasem acum câteva minute un taximetrist pentru că voiam să ajung cât mai repede la reședința familiei Ambrose, însă James se găsise să mă enerveze din nou.

— Nu-mi vorbi așa, Raluca! ridicase și el tonul de parcă eu aș fi fost de vină pentru ieșirea lui Cameron. Brunetul avuse tot dreptul să reactioneze violent după tupeul cu care James m-a atins.

— Cum ai vrea să reacționez? Să îți sar în brațe? Știi ce? Las-o baltă! am încheiat discuția atunci când am observat din depărtare un taxi apropiindu-se. Mi-am luat rochia în mâini și când mașina a ajuns în fața mea, am pășit înăuntru fără să mă mai uit în urma mea.

James nu merita nici măcar atât, fusese un nesimțit în seara aceasta și pe deasupra, m-a băgat și în belele. Sper să ies cu bine din asta, Doamne! Și cât de proastă am fost că am ales să-l îndepărtez pe James numai prin vorbe. Ar fi trebuit să îl ameninț cu ceva din timp, aș fi fost acum bine mersi în brațele lui Cameron.

Numai când îi pronunțam numele simțeam o senzație ciudată în stomac amestecată cu un sentiment puternic de vinovăție. Nici nu aveam cum să nu mă simt așa, chiar dacă nu a fost intenționat sau cu dorință, lăsasem un bărbat să mă atingă, iar ceea ce era mai dureros era că bărbatul de care mă îndrăgostisem văzuse asta.

Nici nu știam dacă mai aveam puterea să îl mai privesc pe Cameron în ochi, dar totuși, ceva din interiorul meu mă îndemna să nu renunț. M-aș fi blestemat toată viața dacă nu aș fi încercat.

Îmi luasem gândul de la cât de groaznic mă simțeam și cu inima în gât i-am scris un mesaj. Un simplu „Îmi pare rău".

Așteptasem un răspuns pe tot parcursul drumului, însă clipele care trecerea și tot treceau îmi dădeau de înțeles că brunetul era supărat și că nu mai voia să dea ochii cu mine. Offf, Raluca!

Câteva minute mai târziu coborâsem cu inima cât un purice în fața casei de unde acum câteva ore ieșisem fericiți. Am tras aer în piept și înainte de a păși spre intrare, am aruncat o privire spre dormitorul meu și al lui Cameron.

Cred că uitasem să mai respir când văzusem lumina aprinsă și mai mult de atât, silueta ce părea a fi a lui Cameron, probabil fuma sau încerca să-și astâmpere nervii. Mai aveam o șansă atâta timp cât brunetul încă nu se refugiase în brațele altei femei.

Am trecut fără probleme de paznicii de la intrare, însă ce a fost cel mai greu au fost scările. Parcâ fiecare treaptă mă făcea să dau un pas înapoi și să renunț. Mă îmbărbătam iar și renunțam în secunda următoare pentru că mă simțeam incapabilă să-mi schimb soarta. Îl știam pe Cameron și de asemenea, știam că nimic nu-l mai putea îmbuna de data aceasta.

Pentru prima dată de când locuiam în reședința familiei Ambrose am simțit nevoia să bat la ușă. Nu am primit niciun răspuns în schimb fapt ce m-a făcut să pășesc de una singură în cameră. L-am găsit stând sprijinit de perete în timp ce trăgea cu putere dintr-o țigară. Tipic lui.

L-am privit îndelung, neștiind ce să fac. Era atât de frumos, inspira masculinitate mai mult ca niciodată, pe când eu eram doar o altă femeie ușoară în ochii lui. În ce m-am transformat!

— Ai venit să îți iei bagajele? pufnise amuzat în timp ce expirase fumul dens pe care îl ținuse în plămâni. Se otrăvea singur și nu știam sigur ce era mai toxic, eu sau țigările.

— Nu plec, Cameron! Ascultă-mă, am dat să spun, însă m-am oprit când l-am văzut ridicându-se. Deschise ușa balconului și lăsase ca aerul rece de seară să pătrundă în dormitor și să înlocuiască fumul înecăcios după care luase un scaun și îl puse în mijlocul camerei și se așezase într-un final la marginea patului.