Familia Ambrose

Capitolul 40

— Cameron nu a mai venit să te ia, Alina remarcase bosumflată în timp ce îmi mai adusese câteva farfurii pe care trebuia să le spăl. Era aproape zece seara și dacă funcționam în același fel ca în nopțile precedente, ajungeam din noua la unsprezece-doisprezece acasă.

— Nici nu mai vreau, i-am replicat obosită, rememorând scena de aseară în care idiotul îmi vorbise încrezut despre cum îl va ține pe James deoparte. Nici nu știu de ce acceptasem un plan din partea lui, eram sigură că nici nu avea așa ceva.

— O să vină din nou la tine la noapte, sunt sigură! Alina îmi făcuse din ochi în timp ce avusese grijă să îmi arunce un zâmbet obraznic. Uram când Alina bătea apropo la mine și la Cameron, știam prea bine că își dorea ca noi să ne împăcăm. Trebuia să recunosc că și eu îmi dorisem asta într-un timp, dar dupâ seara trecută nu mai aveam aceași dorință. Cameron nu era decât un afurisit de bogătan care învârtea pe degete câte femei voia el. Și pe lista lui de cuceriri eram și eu. Nu puteam învinui pe nimeni pentru că eram acolo, poate doar pe mine însumi.

— Mă voi asigura că nu, i-am răspuns căzută pe gânduri. Tresărisem amândouă imediat ce auzisem clopoțelul de la intrare și gândul că aveam un client la ora asta îmi împânzise mintea. Cine mai venea la zece să mânânce? Speram că nu era idiotul de Cameron. Nu voiam să îi văd mutra în seara asta, chiar nu-mi doream.

Alina se îndreptase grăbită spre zona în care se servea mâncarea în timp ce eu continusem să spăl farfuriile pline de resturi de mâncare scărboase. Mă săturasem și de spălat vase și de tot, dar trebuie să merg mai departe fără ajutorul nimănui.

La scurt timp, nici nu cred că durase vreo cinci minute, Alina apăruse din nou cu o expresie ușor tulburată pe chip, făcându-mă să mă îngrijorez. Speram că idiotul de James nu venise să îmi facă din nou zile amare, atât îi mai trebuia și lui.

— Domnul William vrea să vorbească ceva cu tine, Raluca! mă înștiințase ea și ideea conform căruia tatăl lui Cameron avea să afle cu adevărat ce lucram eu îmi împânzise mintea.

Nu fusesem convinsă că ar trebui să vorbesc cu el într-o primă instanță, dar mai apoi realizasem că nu aveam încotro. Dacă aș fi fugit de adevăr acum, l-aș fi dezamăgit pe domnul William și mai tare.

Înainte de a mă afișa în fața tatălui lui Cameron, îmi uscasem mâinile și îmi aranjasem puțin părul care și așa arăta într-un hal de nedescris. Mă grăbisem să îl întâlnesc pentru că nu îmi doream să fiu și nesimțită pe deasupra.

Nici măcar nu am putut să descriu cum m-am simțit când i-am întâlnit ochii, dezamăgirea din ei era mai mult decât vizibilă. Îl mințisem, eram perfect conștientă de asta.

—Ai terminat programul, Raluca? Aș vrea să discutăm puțin, vorbise de față cu sora mea, având grijă să menționeze subtil că vrea să ne întâlnim și cu idiotul de Cameron.

— Desigur, am adăugat ușor amețită. Nu știam dacă fusese un răspuns pe măsură sau nu, dar era cert că era puțin dezamăgit.

— Te aștept afară, îmi oferise el spațiu în așa fel încât să am timp să o informez pe Alina despre ce era vorba. Ar fi fost urât s-o las baltă fără nicio explicație.

— Alina, trebuie să plec. Domnul William vrea să port o discuție cu el...

— O să vă întâlniți și cu știi tu cine?

— Probabil, am replicat obosită. Mă revanșez mâine, promit! adăugasem imediat, făcând referire la faptul că trebuia să îmi termine treaba. Ai grijă cum ajungi acasă, bine? am continuat în timp ce scăpasem de șorțul pe jumătate ud. Îmi recuperasen telefonul de pe biroul ei și mă pregătisem pentru încă o întâlnire penibilă cu minunatul de Cameron.