Familia Ambrose

Părinți de meserie

— Ușor, o ridicam pe micuța Ysaline în brațe în timp ce coboram din mașină. Șoferul mă ajuta pe cealaltă parte cu Everett care avea mai multă energie ca niciodată și pe care eram convinsă ca aveam să-l scap din priviri în mai puțin de cinci minute. Nu știu cu cine semăna atât de energic, însă mă obosea teribil.

— Îl vedem pe tata imediat, șoferul încerca să-l înduplece pe Evy să rămână pe loc în timp ce Ysaline se tot mișca în brațele mele în semn că vroia să meargă cu propriile ei piciorușe. Micuța de trei ani era în stare să fugă după Everett numai să fie în compania lui, le apreciam foarte mult dragostea frățească, însă nu trebuia să uit că Everett devenea din ce în ce mai zvăpăiat și nu se întâmplase numai o dată ca Ysaline să cadă și să se lovească atunci când se juca alături de el.

— Mami, mami! O să îl rog pe tati să îmi ia o trotinetă electrică așa cum am văzut la prietenii mei, șatenul insistase din nou după ce ne făcuse capul calendar atât mie cât și șoferului tot drumul parcurs în mașină.

— Vorbim când ajungem înăuntru, Everett!! i-am dat un răspuns imparțial în timp ce o lăsasem pe Ysaline să meargă de una singură. Îi apucasem mânuța micuță între degetele mele și mă alăturasem bărbatului brunet din fața mea. Era deja al zecelea șofer pe care îl schimbam anul acesta, jumătate au fost concediați pe motive știute doar de Cameron, dar pe care le puneam pe seama geloziei lui, iar restul și-au dat demisia din inițiativă proprie, probabil nerezistând să aibă pe cap doi copii gălăgioși și plini de energie.

Am parcurs distanța de la garaje și până la intrarea în vilă într-o gălăgie deplină, Everett țopăia energic, iar Ysaline scâncea lângă mine din cauza faptului că nu o lăsam lângă Everett. Găsisem totuși puterea să port o conversație micuță cu șoferul, îl rugasem să se mai uite după copii în caz că deveneam ocupată și îi scăpam din ochi.

Cine ar fi zis că se poate dovedi atât de greu să ai grijă de doi copii? Everett era impersonarea perfectă a lui Cameron, brunețel, trăsături frumoase și ochi căprui, în timp ce Ysaline îmi semăna mie, mofturoasă și cu un păr aproape blonduț. Cameron manifesta o blândețe nemaivăzută față de Ysaline în timp ce Everett primea cele mai multe mustrări de la el. Nu știam exact care erau rațiunile din spatele acestor fapte, dar bănuiam că dragul meu soț încerca să îi dăruiască o educație bună în așa fel încât să nu devină un sclifosit ca el. Eu nu luam în calcul ipoteza aceasta, dar evitam din ce în ce mai tare să le ofer tot felul de lucruri care să le inducă ideea că orice este posibil și că pot obține ușor tot ce își doresc.

Am ajuns într-un sfârșit în livingul spațios al vilei și fără să mă aștept, Everett o luase la fugă pe scări spre biroul lui Cameron de la mansardă. Evy era altceva, când își punea în minte să obțină ceva, devenea brusc nerăbdător și energic. Șoferul încercase să fugă spre scări, dar era deja prea târziu, cel mai probabil micuțul era deja călare pe scaunul din fața biroului lui Cameron, rugându-l entuziasmat pe brunet să îi cumpere ce mai văzuse pe la prietenii lui.

— Lasă-l, cred că e prea târziu deja! i-am vorbit cu blândețe șoferului, încercând să nu-l fac să se simtă presat la locul lui de muncă. Mă rugam ca brunetul să nu fie într-o ședință video, căci nu-i plăcea să fie întrerupt. Chiar dacă nu mai petrecea timp la birou, uneori nici nu realizam că era acasă, căci zăcea ore întregi închis în biroul lui de acasă. Ia un loc, o să rog pe cineva să îți aducă ceva răcoritor de băut, în caz că vrea să iasă afară, te rog să mă anunți! am vorbit grăbită în timp ce Ysaline începea să plângă în brațele mele. Oficial eram depășită de situație.

— Off, am oftat obosită în timp ce m-am aplecat în așa fel încât să ajung la nivelul micuței cu ochii înlăcrimați și cu obrăjorii roz. Vrei să mergem să o vedem pe bunii? o întrebasem cu o voce drăguță în timp ce îi ștergeam lacrimile care i se scurgeau până sub bărbie. Mă durea sufletul să o văd plângând atât de tare fără să știu motivul?