Familia Ambrose

Copitolul 31

— Cam, te rog să faci ordine prin cameră cât timp sunt plecată la ai mei, i-am atras atenția brunetului somnoros care privea tavanul de câteva minute bune. Își mutase ochii căprui asupra mea, zâmbind răutăcios.

— Am făcut schimb de sarcini și nu știu eu? se ridicase în fund, sprijinindu-se cu spatele de peretele alb și rece. Își trecuse mâinile prin păr de câteva ori, chinuindu-se să îl facă să stea locului apoi se întinse leneș peste pat pentru a-și lua telefonul de pe noptieră.

— Știi că dacă faci curățenie, te ajută să te temperezi? Nu de altceva, dar chiar ți-ar prinde bine, i-am sugerat, încălțând o pereche de ghete la întâmplare.

— Pentru asta o avem pe domnișoara de nouăsprezece ani, proaspăt angajată. Sigur se descurcă de minune să mă tempereze, făcuse el niște glume murdare care îmi provocau nimic altceva decât greață.

— Grozav, să-i spun să vină? l-am întrebat, făcându-i din ochi. Citisem surprinderea din ochii lui, dar preferasem să mă prefac indeferentă. Știam ce încerca să facă și nu era nimic legat de gelozie sau de dorința de a condimenta dimineața cu o ceartă mică. Cameron căuta să mă tragă în brațele lui și să continue cu atingeri îndrăznețe și tot felul de săruturi. Era o tactică de-a lui pe care analizasem în ultimele săptămâni, punea spațiu ca mai apoi să mă atragă și mai tare spre el.

— Știi bine cine trebuie să făcă chestia asta, Raluca! trecuse la atac, poposind cu privirea asupra mea pătrunzător.

— Știu, am răspuns sec, deschizând ușa în semn că voiam să ies. Aerul din dormitorul nostru devenise brusc insuficient și simțeam cu toată ființa mea că aveam nevoie de puțin timp în care să ies de sub efectul lui Cameron.

M-aș fi așteptat la câteva cuvinte din partea lui prin care să mă roage să rămân, dar se pare că domnul Cameron Ambrose era prea leneș pentru a se ridica din pat. Într-un sfârșit, luându-mi gândul de la discuția ciudată dintre noi, am pornit în căutarea bărbatului pe care Cameron mi-l puse la dispoziție în caz că vreau să plec undeva.

Îl găsisem într-un final și după ce am făcut cunoștință, l-am rugat să conducă până la adresa blocului unde locuia Alina împreună cu ai mei. Eram oarecum reticentă la ideea că mama ar putea fi acasă. Nu eram pregătită sub nicio formă să o privesc în ochi și, mai ales, să o mint. Era prea mult.

Spune-mi dacă șoferul se poartă respectuos cu tine.  Cameron

Mi-am dat ochii peste cap și nu am putut să nu mă abțin din a râde. Cameron devenea din ce în ce mai posesiv și lucrul ăsta mă enerva teribil.

Deja e călare peste mine, vino și salvează-mă!

I-am răspuns amuzată, privindu-l pe săracul șofer cum conducea de parcă ar fi stat cineva cu un pistol în spatele lui. Într-adevăr, tipul nu părea să aibă mai mult de douăzeci și trei de ani și după aspectul fizic, cu siguranță era un bărbat care își vedea de treaba lui, deci nu prezenta un pericol pentru mine.

Du-te naibii, Raluca! Cameron

Tu să te duci naibii, iubire! i-am răspuns amuzată printr-un alt mesaj, cântând în șoaptă versurile unei melodii pe care o pusese însuși frumușelul de șofer din dreapta mea.

Mergem amândoi, scumpete! Să vezi tu ce-ți fac când vii acasă! Ai grijă.

Am înghițit în sec, punându-mi telefonul înapoi în geantă. Nu mai era nevoie să îi răspund pentru că oricum nu știam ce să îi spun. M-am scufundat în scaunul moale și tapițat cu o piele de culoare nude, privind cum se desfășoară în fața noastră agitația de la periferia orașului sau haosul, așa cum îmi plăcea mie să îi spun.