Familia Ambrose

Capitolul 42

— Cum să-i spui nu, Raluca? Omul avea de gând să... știi tu ce! ridicase sugestiv spâncenele Alina în timp ce terminase sosul pentru pastele ei absolut delicioase. Trecuse aproape jumătate de an de când nu mai mâncasem împreună, îmi era dor într-un fel de momentele în care luam cina în familie, acum nici nu puteam să mai visez la așa ceva.

— Te rog să încetezi, am murmurat abosită în timp ce luasem pastele de pe foc.

— Ce să încetez? mă întrebase ea revoltată. Cameron îți spune în față că te iubește și tu îi spui că nu vrei să mai ai nicio treabă cu el. Ce-i asta? Cum să dai cu piciorul unei șanse atât de mari? Nu te înțeleg, mă certase fără să ezite măcar în timp ce adăuga ceva condimente în sosul pe care tocmai îl pregătea.

— Încă e cu Eva, de ce l-aș crede? am întrebat-o la rândul meu încercând să îi arăt că decizia mea era cât se poate de corectă. În interiorul meu eram convinsă că făcusem cea mai mare prostie și că ar fi trebuit să-l iert. Însă nu era totul pierdut încă, aveam un sentiment că avea să mă viziteze în seara asta. Și de data asta trebuia să îi arăt că îmi pasă de el.

Alina nu mai adăugase nimic, însă își dăduse ochii peste cap. Probabil ea ar fi luptat pentru el dacă ar fi fost în locul meu, eu nu mă asemănuiam deloc cu ea în această privință. Așteptam totul de el, iar în cazul de față, Cameron nu era tipul care să ofere prea multe lucruri. Poate doar gelozie pe tavă, la orice oră și în orice secundă, gratuită.

— E abia zece, trebuie să mănânc și să plec cât mai repede, probabil mama are nevoie de mine! murmurase aproape imperceptibil în timp ce eu mă chinuiam să așez pastele în farfurii.

— Să o saluți din partea mea, i-am cerut gândindu-mă la cât de singuratică se simțea acum. Și totuși, bănuiam că relația bună pe care o aveam acum urma să se ducă naibii dacă afla că eu și Cameron eram din nou împreună. Mă întrebam cum ar fi reacționat întreaga familie a lui Cameron dacă ar fi aflată. Ah, va fi mult prea complicat!

— James ăla nu te mai vizitează? întrebarea ei mă luase prin surprindere arunci când se așezase la masă. Am înghițit în sec, preferând să mă comport de parcă nu aș fi auzit-o.

— Am primit un mesaj dubios în legătură cu el, i-am răspuns sceptică, deschizând mesajul și arătându-i-l. Culoarea din obrajii ei s-a scurs într-o clipită, expresiile calde de pe chip fiindu-i acoperite de uimire și poate și puțină frică. Și eu eram speriată, dar preferam să nu arăt asta, cine știe ce prihopat mă mai urmărea.

— Cameron știe? vocea ei prinsese putere în timp ce revenise la a-și plimba furculița prin pastele lungi și roșiatice.

— Cameron, Cameron! Nu înțeleg de ce trebuie să îl aduci pe el în discuție la fiecare cinci minute, am reacționat enervată, luându-mi telefonul din fața ei.

— Pe cine păcălești, Raluca? Tu depinzi de el chiar dacă vrei sau nu vrei. Încep să cred că îți place numai să te joci cu el, vorbele ei mă lăsaseră mască. De când devenise Alina atât de critică în legătură cu toată tâmpenia dintre mine și Ambrose?

Nici nu apucasem să o contrazic pentru că cineva s-a gândit să ne deranjeze sunând ca un nebun.

— El e! exclamase bucuroasă, apucând cheile de pe blatul de la bucătărie și fugind pe hol. Am continuat să mă prefac că nu îmi pasă dacă era el sau nu așa că am rămas în bucătărie. Ceva din interiorul meu îmi dădea de înțeles că el era.

— Bună, vocea lui joasă părea ușor surprinsă. Probabil se aștepta să fiu eu, bine că nu a tăbărât peste ea așa cum o făcuse cu mine acum câteva zile. Raluca este? felul în care îmi pronunțase numele mă făcuse să zâmbesc involuntar. Pe cine mințeam? Eram îndrăgostită ca o puștoaică de el.