Familia Ambrose

Capitolul 47

— Nu merg nicăieri, Cameron! l-am contrazis în timp ce pășeam în cerc prin mijlocul livingului. Îndrăzneam să mă contrazic cu el după ce ne împăcasem cu o seară înainte deoarece brunetul voia să îl însoțesc la cina cu familia lui. Nu eram pregătită pentru așa ceva, era prea repede și sigur nu aveam cum să mă justific în fața lor, mai ales în fața domnului William care păruse cam supărat când aflase că nu lucrez într-o companie prestigioasă așa cum îl mințisem eu.

— Raluca, te-am rugat ceva o singură dată... vocea lui sunase destul de calmă prin difuzorul telefonului și cu toate acestea nu aveam de gând să îi fac pe plac. Nu puteam, pur și simplu nu!

— Vorbim acasă, am adăugat sec, închizând telefonul înainte că brunetul să mai însiste cu ceva. Trebuia să înțeleagă că nu mă simțeam psihic pregătită pentru o întâlnire cu familia Ambrose, cel puțin nu în această seară.

Sper că ai un motiv bun pentru care mi-ai închis în față.

Zâmbisem ușor îngrijorată când citisem mesajul de pa Cameron, îl lovisem puțin în orgoliul masculin dar avea să îi treacă rapid.

Știi că nu am.

I-am scris înapoi așteptând ca brunetul să ajungă mai repede de la muncă, îmi era dor de el și singurătatea pe care o experimentasem în apartamentul lui astăzi m-a convins că ar trebui să discut cu el în privința unui loc de muncă. Îmi trebuia ceva cu ce să îmi omor plictiseala și care să mă facă să devin productivă. Nu strică să încerc, deși eram sigură că ,,cineva" avea să nu fie de acord cu ideea asta pe motiv că ar fi prea periculos.

Mă refugiasem în bucătărie pentru a termina de mâncat salata pe care o făcusem dimineață din plictiseală când brunetul intrase în apartament. Înghițisem în sec fără să vreau, pregătindu-mă mental pentru o spovedanie de toată frumusețea din partea lui.

Auzisem clinchetul zgomotos produs de cheile trântite pe măsuța din living și brusc nu mai avea curaj să mă confrunt cu el.

— Te îmbraci și vii, l-am auzit vorbind în timp ce intrase cu pași lenți în bucătărie. S-o crezi tu, Cameron.

— Nu vin, am vorbit monoton în timp ce l-am privit cum înconjoară blatul pentru a se opri în fața mea. Se sprijinise în mâini și mă privise deloc drăguț, cred că îl enervasem destul de tare, la naiba.

— Tu vrei să mă superi? mă întrebase pe un ton care denota nimic altceva decât iritare, nu știu de ce, dar aveam impresia că aveam să stric tot ce construisem cu el cu încăpățânarea mea.

— Desigur că nu...

— Și atunci? mă întrebase cu vocea joasă, întrerupându-mă.

— Nu e vorba de asta, Cameron! mă ridicasem și îmi luasem farfuria pentru a o spăla, evitând orice contact vizual direct cu el. Chestia e că mă voi simți prost în fața părinților tăi, murmurasem în timp ce lăsasem jetul de apă fierbinte să împrăștie resturile de legume de pe suprafața albă a farfuriei.

— De când te simți tu incomod în preajma părinților mei? devenise suspicios, căutând orice modalitate prin care să mă convingă.

— Normal că mă simt după toate lucrurile întâmplate. Ce-o să le spun? Știți, am văzut că Eva a fugit și m-am gândit să îi țin eu locul? Fii serios, Cameron! am vorbit deranjată în timp ce am oprit apa.

— Serios? îi simțisem respirația pe gâtul meu înainte de a realiza că mă blocase între el și chiuvetă. Partea proastă era că de data asta nu era ceva romantic, de dată asta mă încolțise pentru a primi un răspuns pozitiv.