Hold me 'till the end

♦︎Partea I♦︎

Capitolul I:

Quand tu aimes quelqu'un, tu le prends en entier, avec toutes ses attaches, toutes ses obligations. Tu prends son histoire, son passé et son présent. Tu prends tout, ou rien du tout.
                                              R. J. Ellory

Mã regãsesc pe mine însumi atât de stranie câteodatã, atât de pierdutã în propriile gânduri, atât de departe de conversații. Mã privesc printr-o oglindã spartã, prea spartã pentru a o putea lipi și prea ascuțitã pentru a o putea atinge. Sânge. Mult sânge se varsã ușor, ușor pe podea, mã doare. Privesc tãcutã oglinda și mã regãsesc straniu într-o colivie de aur. Atât de frumoasã, crestatã cu pietre roșiatice și diamante șlefuite, atât de rece. Cad. Și cad adânc printr-o poartã mare deschisã prin podeaua coliviei. În jur totul e de piatra, cad si cad fãrã sã mã opresc, încerc sã țip, respirația nu mã lasã, îmi aud bãtãile inimii, o senzație neplãcutã.

Cumva aterizez pe o podea de metal, rece, rugina mi se impregneazã pe degete și le privesc tãcutã, frig. Privesc în jur, gratii de oțel sau fier, ruginite și vechi în fiecare unghi se unesc sub forma unei colivii. Mã ridic cu greutate, mã privesc cu indulgentã, rochia e murdarã. Mã simțeam rãu, corpul îmi pulsa senzații de leșin și printr-o mișcare sleitoare de puteri cad ireversibil în propria-mi baltã de sânge. Pași grei se aud pe trepte, o spaimã oribilã mã cuprinde și fãrã sã îmi dau seama lacrimile încep sã-mi curgã șiroaie pe obraji, iar în întunericul periculos doar plânsul meu înãbușit se poate auzi.

Pașii se opresc lângã mine, un oftat ușor se desprinde printre buzele ușor întredeschise ale omului din fața mea. Fãrã vreo înștiințare sau mãcar o înjurãturã primesc fãrã mila trei lovituri de picioare în abdomen. Loviturile nu se opresc aici, bãrbatul continuã sã mã loveascã în brațe, în mâini, apoi din nou in abdomen, durerea mã face sa îmi pierd cunoștința pentru o fracțiune de secunda. Monstrul din fața mea se apleacã ușor și îmi prinde pãrul în pumnul lui forțându-mã sã-l privesc în ochi.

Prin fâșia de lumina ce se prelinge în încãpere îi pot distinge chipul. Ochi mari si negri, privirea lor nu poate exprima altceva decât primejdia, decât ura fațã de mine și ura fațã de sine însuși. Este pe jumãtate chel, totuși încã se pot vedea fire de pãr albe combinate cu câteva cãrunte, bãrbatul nu are mai mult de 45 de ani. Fãrã sã pot continua analiza acestuia o palmã grea se lipește de fața mea, cãzând la pãmânt contactul cu solul mã silește sã scot un suspin din gâtul meu uscat și sleit de putere.

Oare de câte zile nu am mai mâncat? Bãrbatul se ridica și mã privi cu satisfacție, alte lovituri în abdomen dupã care scuipã jos și începu sã spunã ceva, însã sunt mult prea obositã sã ascult din nou acea poveste irealã care mã bântuie în fiecare noapte, cuvintele sale încearcã sã îmi intre în cap, mã silesc sã le înțeleg însã nu pot desluși nici mãcar un sunet. Într-un final se ridicã și pleacã lãsându-mã în bezna care mã silește sã-i ascult pașii pe treptele de piatra, ușa de lemn se închide și se aude lacãtul.

Singurã, din nou singurã. Singurãtatea nu mã înspãimânta și nici mãcar sentimentul de abstracție al necunoscutului. Nu știam ce se va întâmpla în viitor, nici mãcar dacã voi reuși vreodatã sã mai merg stabil pe picioare, însã un lucru este sigur: ,,Nu voi muri aici."

Alarma de dimineațã o forțeazã pe Brigitte sã deschidã ochii. Speriatã privește încãperea cu un fel de teamã absurdã, teamã cã cineva ar putea sã se regãseascã în dormitorul ei. Corpul începu sã intre în hiperventilație. Pieptul se ridicã și coboarã cu o rapiditate de speriat, instinctiv Brigitte își duse mâna la inimã încercând sã calmeze nebunia ce pusese stãpânire pe ea.