Hold me 'till the end

Capitol XVI

Brigitte deschise ochi dintr-o dată trezindu-se din coșmarul ce-i bântuia de câteva ore bune somnul. Privi în jurul ei și se regăsi pe scaun tot în avion, lângã ea era așezat un domn de mai bine de cincizeci de ani, mai adormit decât frumoasa din pãdurea adormitã, de nu i-ar fi vãzut cutia toracicã ridicând-se și coborând ar fi putut jura cã era mort, în același timp ridurile de pe fruntea bãrbatului pãreau a-i da de înțeles cã doar doarme, însã fie vorba între noi niște creme anti rid nu i-ar fi prins rãu deloc, se liniști.

Își retrase privirea de pe bãrbat și și-o instalã pe un punct inexistent, coșmarurile erau ceva obișnuit pentru ea, ceva normal, se obișnuise cu senzațiile pietrificate pe care i le oferea un coșmar, la un moment dat chiar le aprecia, iubea fãrã sã-și dea seama senzația de calm pe care o simțea dupã ce se trezea dintr-unul.

Însã acesta era diferit, cumva simțea cã acesta nu-i aparținea, simțea cã nu-și regãsește sufletul și nici prezența în acest coșmar. Visase cã se afla într-o încãpere, precum o pivnițã, pereții și podeaua erau murdare iar un miros oribil de sânge îi invada nãrile, sângele asociat cu moartea și venirea întunericului, o lume de dincolo ce se deschide haotic dar puternic, liniștit dar meschin. Pivnița era spațioasã însã prost luminatã, era noapte și doar lumina lunii se revãrsa printre niște gratii ce ofereau luminã.

De o parte și de alta erau niște grilaje din fier, douã în lateral și una în față. Liniștea ce se resimțea fu distrusã de gemetele înfundate ale cuiva, apoi alte douã gemete ce se transformau într-un plâns înãbușit, o voce stinsã se auzea dintr-o celulã din dreapta ei, o rugãciune sau o înjurãturã poate, vru sã se apropie însã zgomotul de lanțuri ce venea din celulã îi înghețã sângele în vene. Se gândi un moment dacã ar fi cel mai indicat sã se apropie, secundele treceau iar picioarele ei rãmâneau țintuite in pãmânt, într-un final se întoarse pentru a ieși însã observã cã nu exista nicio ușã, înghiți în sec, palmele îi erau transpirate, ochii îi lãcrimau, picioarele erau precum gelatina, expirã cu greu, se întoarse prinzând încetul cu încetul curaj.

Se apropie lent, frica îi intrã rapid în oase, inima îi bãtea cu putere și simțea cum mai are puțin și o sã îi iasã pe gat în sus, atinse ușor cu ambele mâini gratiile, ruginã.

Cumva în întunericul acela putu distinge silueta unui bãrbat ce avea ambele mâini prinse în niște cãtușe ruginite prinse de niște lanțuri nu prea lungi înfipte în perete. Un lichid roșu se scurgea ușor pe brațe, tãieturi și zgârieturi erau vizibile pe întreg corpul, cutia toracicã urca și cobora cu greutate, câte un geamãt abia sesizabil se desprindea de pe buzele sale, nu-i putu distinge trãsãturile feței însã simți cum imaginea ce-i era înfãțișatã o distruge. "Stimați pasageri, vã anunțãm cã suntem pe punctul de a ateriza, vã rugãm sã vã atașați centurile de siguranțã, va urãm o ședere plãcutã în Sicilia"

Fu trezitã la realitate de vocea pilotului ce le comunica aterizarea avionului, privi prin fereastrã orașul ce pãrea așa de mic în comparație cu avionul, inspirã și expirã rapid, i-a fost dor de cãldura și atmosfera de aici, de soarele Siciliei, atât de cald și atât de binevoitor. I-au lipsit drumurile lungi si pietruite, marea în care a înotat de când a învãțat sã meargã, i-a fost dor de florile din grãdina uriașã a casei sale. De mâncarea sicilienelor, mai sãratã dar mai bunã decât oriunde pe pãmânt, i-a fost dor de casã.

Așteptã apoi pana fu gata sã coboare, amorțise în avion încât chiar simțea cã și dacã ar fi fost dusã cu forța spre porțile tãrâmului celuilalt tot ar fi mers bucuroasã, ura avionul și panica cã va muri în orice moment din cauza vreunui nebun cu vreo bombã ascunsã sub o fustã sau mai rãu, lipitã de abdomen. Își puse ochelari de soare și se deplasã pentru a-și lua valizele.