Hold me 'till the end

Capitolul XVII

Când Brigitte ajunse la conac simți cum tot aerul din plămâni era pe cale să iasă afară și își făcea loc din nou înăuntru, era de parcă Hercules venise și mutase casa zeilor în Italia. Era o clădire de fapt nu era un palat uriaș, nici nu-l putea descrie însă era uimitor, era precum o altă lume, dacă crezuse că vila lui Matteo era incredibilă ăsta era undeva departe de realitate. Era blocată, nu mai putea scoate vreun cuvânt sau vreo silabă, nici nu voia să știe câți bani aveau oameni aceștia, cât de putrezi de bogați erau, probabil ei nici nu-și fac griji pentru viitor sau pentru ziua de mâine, aveau bani de ars ca pe frunzele uscate toamna, iar noi ceilalți oameni de rând ne făcem încă griji pentru poluare sau mai știu eu ce.

Dar într-un fel tot peisajul nu îi conferea aceeași stare de calm și liniște precum casa lui Matteo. Anxietatea ei începu să-și facă apariția, ura casele mari oricât de incredibil ar fi arătat, ura să se afle într-un spațiu uriaș, se simțea în pericol, se simțea pierdută, gânduri și amintiri se amestecau acum în capul ei. Energia negativă ce venea din acea casă o făcu să tremure, era de parcă o aură neagră ar fi învăluit întreg edificiul, rațiunea îi spunea să se întoarcă pe călcâi și să o rupă la fugă în direcția opusă și să nu se oprească până în Franța. Înghiți și încercă să-și calmeze bătăile inimii, nu mai avusese această stare din copilărie și nu-i dusese dorul.

-Privește doar acest cămin al dezastrului și azil de nebuni pe care s-a construit un palat – Brigitte se întoarse spre el iar acesta îi rânji sarcastic având capul întors spre casă.

-Poftim?

-Trebuia să-ți atrag cumva atenția, mai aveai puțin și-o luai la sănătoasa, uite – o privi fix în ochi, ochi lui negri erau așa de frumoși, în lumina soarelui păreau că se metamorfozează, se transformă și întunericul nu mai părea atât de întunecat - știu ce simți în acest moment, casa asta – privi spre conacul uriaș al Reginei Elisabeta – casa asta nu e tocmai cel mai prietenos loc în care poți să-ți aduci copilul să învețe bune maniere – privi vila – dar nu e chiar atât de rea. Da, e sub un norișor mai negru după cum vei putea observa, însă încearcă să privești dincolo de asta. E plină de ură și de dezamăgiri, de certuri, de tristețe, de lacrimi, de sânge – își întoarse capul spre ea – la fel ca orice altă casă, la fel ca orice alta familie, toți au probleme, toți simt că se vor sufoca, ca orice conflict familial. E plină de toate astea, ai tot dreptul să nu vrei să intri, la dracu – zise râzând – nici eu nu vreau să intru, nu am dispoziția necesară pentru drame fără sens – își aprinse o țigară – dar vreau să-ți dai seama că nu suntem cu nimic mai diferiți decât oamenii obișnuiți, trăim, visăm, avem coșmaruri, nu-ți imagina că-n spatele ușii ăleia mari se află Bau-Bau cu o coasă de metal gata să te înhațe – Brigitte zâmbi. Dar sincer va trebui să vi cu mine, fie că-ți convine fie că nu, iar dacă nu te pot manipula prin cuvinte – îi zâmbi din nou – atunci doar te urc pe umăr și mergem cu forța – Brigitte îl privi tăcută încercând să îl înțeleagă, omul aparent era mai dus decât Felix, un minut o înveselea și îi spunea că lucrurile nu sunt ceea ce par, un moment mai târziu o amenință că o ia pe sus. Dar era de parcă o perdea neagră îi acoperea ochii și nu putea să-l vadă pe Matteo pe care îl cunoscuse cu puține ore înainte, cel ciufulit de somn, cel îmbrăcat lejer, cel ce i-a zâmbit, acel Matteo, părea o pată albă într-un tablou mult prea întunecat.

-N-am de ales aparent – îl privi – n-aș vrea să ajung să-mi cunosc viitoarea pacientă de pe umărul fratelui ei, așa-i? Matteo o privi neutru și încercă să ascundă faptul că nu i-ar fi displăcut ideea de a o trânti pe umărul lui. Reușea? Vom spune că da, deși știm cu toții că Brigitte era mult prea speriată ca să-și poată da seama.

Cu asta amândoi pășiră spre porțile iadului ce erau larg deschise. Traversară grădina și ajunseră în fața ușii mari și rotunde de un alb imaculat, Matteo nu mai așteptă să bată sau să sune pe cineva intră direct și își făcu rapid simțită prezența, precum Houdini ce apărea dintr-o dată pe scena spectacolului.