Hold me 'till the end

Capitolul XXVI

Sunt atât de fericită pentru voi doi - pentru a o suta oară în seara aceea Mia o îmbrățișă strâns pe Brigitte - știam că voi doi aveți acea chimie ce altora le lipsește, serios, ați fost niște idioți că nu va-ți dat seama mai devreme, până și eu mi-am dat seama și nici măcar treaba asta nu mă privea- se aflau în camera lui Brigitte, era început de săptămână, ea și Litta ajunseseră în weekend de la Stefano iar Brigitte le dăduse vestea atât de importantă, Litta mai că începuse să plângă iar Mia nu se putea opri din zâmbit de atunci, Mia își spunea constant că doar datorită ei, și poate puțin a omului aproape mort din spital, Matteo ieșise măcar puțin din carapacea aceea a lui.

-Și eu sunt fericită, mai mult decât fericită chiar - râseră împreună ca mai apoi Mia să o privească puțin vinovată, puțin mândră.

-Ști că băiatul firav e în spital din vina lui Matteo, nu? - Brigitte afirmă tăcută, știa prea bine asta, încă era supărată pe el însă în adâncul ei îl iertase demult, deși nu merita, serios acum Eric aproape murise - nu o să-l părăsești pentru asta așa-i? adică știu că fratele meu e un mare idiot câteodată, de fapt de cele mai multe ori, e un necioplit și un om al peșterii, însă cu tine e așa afectuos și, poate nu ai observat, însă când te privește îi strălucesc ochi, e mai plin de viață de când ești aici, luna aceasta a stat cel mai mult pe acasă de când îl știu eu, chiar dinainte de a se muta nu venea acasă decât o dată sau de două ori pe săptămână - Mia o privi și trase aer în piept - îi faci bine, mai mult bine decât mi-aș fi putut imagina, te rog să ai răbdare cu el - Brigitte medită adânc, voia să o întrebe pe Mia câte ceva însă ceva în ea striga că ar fi o idee proastă, între rațiune și curiozitate mereu câștigă curiozitatea, încercase să-și estompeze cât mai bine curiozitatea despre ce îi ascunde Matteo, însă nu reușise. Știa că trebuia să-i ofere timp, foarte mult timp, treaba cu relația era la fel de nouă și pentru ea însă ea era gata să-și împărtășească trecutul cu el, însă Matteo încă nu și asta o distrugea încet, încet. Își luă inima în dinți și se hotărî să întrebe.

-Mia, vreau să te întreb câte ceva despre Gina - zâmbetul Miei pieri și tristețea îi luă locul, Brigitte o luă de mână - doar dacă ești pregătită să-mi povestești, nu te voi presa cu nimic și nu te voi forța să-mi povestești ceva ce nu vrei - Mia îi zâmbi sincer, pentru prima dată părea în sfârșit departe de glumele ei sarcastice, era pregătită, se gândise în tot timpul pe care îl petrecuse alături de Brigitte, era mai mult decât pregătită să povestească totul, să lase povara ce-i apăsa oasele de atâta timp să dispară, să poată redeveni o persoană normală, iar ăsta era ultimul ei test, cel puțin asta spera.

-Vreau să-ți povestesc, vreau să mă eliberez însă nu vreau să-l vezi diferit pe Matteo după asta sau să te îndepărtezi de el, pentru că oricâte greșeli a făcut fratele meu el nu este o persoană rea - Brigitte o mângâie ușor pe păr zâmbind.

-Nimic din ce-mi vezi spune nu-mi va schimba părerea despre el, crede-mă nici de aș vrea să-l urăsc sau să fug de el n-aș putea - Mia expiră și inspiră adânc, gata să povestească tragedia ce i-a distrus familia, Brigitte știa cât de greu trebuia să-i fie, așa că își propuse doar să o asculte, fără să intervină, câteodată de asta are nevoie cineva, doar de a fi ascultat fără să-i fie puse întrebări, fără să fie agasat de teorii stupide, doar să fie ascultat.

-Aveam patru ani, asta este în fapt și prima mea amintire, e hilar dacă te gândești în context, amintirile altora sunt prima zi de grădiniță sau prima lovitură la genunchi, a mea este moartea mamei - trase aer în piept și continuă - Totul este blurat, în ceață, eram acasă cu Stefano și cu Matteo, mama ne cânta la pian, îmi amintesc și acum piesa, Chopin - Nocturne în E flat major, a fost și ultima dată când am auzit-o cântând la pian, de atunci nu am mai putut atinge vreodată pianul, însă dragostea pentru muzică moștenită de la ea cel mai probabil m-a făcut să mă orientez spre chitară. Era seară, afară era întuneric și ploua torențial, mereu ne cânta la pian când ploua, spunea că ploaia nu ar trebui să ne sperie ci să ne liniștească, însă de atunci am început să urăsc nopțile ploioase. Tata nu era acasă și îi dăduse telefon că va întârzia, totul era liniștit, doar picăturile de ploaie se auzeau și clapele pianului, era armonios, ai fi putut crede că te aflai în paradis, unde nimic rău nu ți se poate întâmpla - își șterse o lacrimă ce-i căzu rapid pe obraz - însă n-a fost așa, dintr-o dată luminile s-au stins și melodia s-a terminat, îmi amintesc că mama ne-a spus să ne ascundem în spatele ei pentru că se auzeau bătăi puternice în ușă, cineva încerca să pătrundă în casă. Bătăile au continuat, puternice, mai puternice dintr-o dată ușa s-a deschis brutal și pe ea a intrat un bărbat îmbrăcat tot în negru, întreba întruna de tata, era nebun.