Hold me 'till the end

Capitolul II

Am avut un vis, un vis straniu, plin de neînțelesuri și căi încurcate și întunecate. Un vis abstract ca un mozaic spart de mingea pierdută a destinului, însă nu era un vis, nu, nu era ceva de care vrei să îți amintești. Era un coșmar, un coșmar din care m-am trezit cu ochii în lacrimi, simțeam cum inima mi se sfâșie iar sufletul este rupt în două. Părea așa real totul, atât de real încât, măcar să mă fi putut trezi. Pluteam, undeva între realitate și lumea aceasta, enigmatică a viselor. Această lume pe care o urăsc din rădăcinile unui suflet bătrân, o lume ce e ca o oglindă în care toate temerile și nelămuririle de care încerci să scapi, să fugi, să le alungi, revin cu tenacitate și prudență, revin și te îneacă într-o lume paralelă cu aceasta.

Apoi am văzut-o pe ea, cu ochii ei verzi, cu parul ei blond gălbui cu niște bucle sofisticate, cu trupul ei firav alb ca laptele, cu zâmbetul ei de copil ce îmi lumina viața și mintea, sufletul și inima. Cu sărutul ei pentru care aș fi subjugat pe oricine, pentru o singură lacrimă de-a ei aș fi ucis pe orcine. Cu o singură privire, o singură privire mi-a capturat inima, mintea, corpul și tot ce puteam gândi era că ființa gingașă din fața mea trebuie să fie a mea. A mea și doar a mea.

Simt. Pentru prima oară simt razele soarelui căzând pe fața mea. Simt briza oceanului străpungându-mi sufletul cu un fior pierdut și regăsit. Simt un sărut dulce și catifelat pe buze, însă ochii se poate să nu îl simtă. Simt o atingere caldă pe obraz, o mână ce îmi atinge cu delicatețe capul, o durere aspră ce îmi pulsează din inimă. Simt cum tot ce am făcut până în prezent reprezintă doar o formă de supraviețuire. Simt cum dezamăgirea nu-mi mai este străină și mă călăuzește spre fapte mărețe. Simt cum o lacrimă se prelinge pe un obraz alb de porțelan și mai simt cum mă pierd pe mine însumi.

Simt cum aștept pe cineva și acea persoană întârzie să apară. Mai simt cum întunericul vrea să își facă loc în sufletul ei curat.

Matteo deschise ochii și privi cu dezorientare dormitorul. Încă un coșmar, încă o noapte nedormită. Privi totuși încăperea cu un fel de teamă ironică, avea în privirea stranie o auto ironie pentru propria-ai umbră ce se întrevedea pe peretele dormitorului, zâmbi ca un nebun ce tocmai fusese internat pentru a zecea oară, încă privindu-și umbra. "Strigoiule". De undeva din întuneric o voce bărbătească, groasă, îngână câteva cuvinte, de parcă încerca să descânte unui bolnav deocheat.

Zâmbi din nou. Se ridică și cu o mișcare lentă își luă telefonul aruncat pe unul din fotoliile încăperii. Ora 4:00 AM. Zâmbi din nou ca un demon ce se trezește din sicriul somnului de veci și porni cu pași leneși spre bucătărie. Ploaia de azi noapte încetase iar acum aerul era mai curat decât orice încăpere a raiului. Porni filtrul de cafea, căscând ca un taur obosit după o luptă cu un toreador, dacă tot e trezit de demonii nopții, măcar să stea de vorbă cu ei la cafea și prăjituri. Asta îl făcu din nou să zâmbească.

Liniștea nopții îl face mereu să se simtă atât de vulnerabil, atât de mic în comparație cu lumea mare ce îl înconjoară. Ura asta, ura că doar singurătatea îl poate obliga să retrăiască momente din viața lui pe care și-a impus sa le uite.

Sunt momente în viața fiecăruia care te marcheazã, te fac să vrei să mori cu fiecare respirație trăită, te fac să-ți pui întrebări, te fac să te urăști în totalitate și să îți urăști ființa până la refuz. Matteo a fost dintotdeauna un copil curajos, pregătit să înfrunte viața, pregătit să apere ce iubește, pregătit să facă fapte mărețe. Însă niciodată nu a fost pregătit să mintă, să ucidă, niciodată nu a fost pregătit să țină un pistol în mână și să nu clipească în timp ce glonțul ajunge în craniul unei ființe vii. Nu, nu a fost pregătit, însă nimeni nu l-a întrebat dacă este pregătit, dacă o poate face, dacă are curajul. Doar s-a întâmplat, la fel cum se întâmplă cu nou-născuții, câteodată mai cad, câteodată plâng, câteodată mor.