Hold me 'till the end

Capitolul XXII

Brigitte avea capul în nori când ajunse acasă, se gândea constant la mesajul lui Felix, la faptul că Eric era în spital din vina lui Matteo și mai ales se gândea la cum exagerase în biroul lui mai devreme. Încerca să se convingă că nu o făcuse, că meritase tot ce-i spusese și toate insultele, însă asta duruse pentru câteva momente, de fapt până ajunsese din nou la spital și dragul de Felix se gândise să-i trimită acel mesaj, care fie vorba doar între noi simțea că e mai fals decât siliconul.

Era ora 21:15, coborî din taxi mai mult adormită decât trează, stătuse toată ziua la spital, lângă patul lui Eric, însă nu pentru că ar fi avut nevoie de un mare ajutor, ajutor pe care i-l puteau oferea asistentele ce-l îngrijeau și îi făceau ochi dulci de fiecare dată când vedeau că Brigitte nu le privește, stătuse lângă el toată ziua pentru a se convinge că făcuse o alegere extrem de bună, că nu exagerase, că Matteo e căpcăunul rău din poveste, și totul mersese bine, până la mesajul lui Felix.

Nici în ruptul capului nu s-ar fi gândit că Felix i-ar trimite ei un mesaj, până și un sicriu avea mai multă viață decât băiatul acela, în ultimele luni nici nu-l văzuse la față și în puținele momente când îl văzuse acesta se evaporase mai ceva ca aburul. O evita sau dacă era obligat să stea aproape de ea nu-și ascundea enervarea și faptul că nu o place nici în ruptul capului. Însă Felix îi dăduse acel mesaj, criptic, zici că-l posedaseră, nu știe de ce și cum mintea lui atât de ocupată avusese timp să-i explice ei atâtea minciuni, un lucru era clar, Felix reușise să miște măcar puțin inima lui Brigitte.

Astfel stătuse o zi întreagă într-un spital, în mirosul de clor și de pastile, lângă asistente ce îi făceau ochi dulci fostului ei iubit, cu gândul complet la Matteo și la cum l-au rănit cuvintele ei, sau măcar asta avea ea impresia din mesajul primit, că Matteo mai are puțin și dă ortul popii, da, vezi să nu.

Vinovăția îi displăcea cel mai mult, îi displăcea cum se simțea după ce doar aruncase câteva cuvinte oribile în aer, însă deja spusese că se va muta, nu mai putea da înapoi. Va trebui să vorbească cu Litta despre asta, trebuia să se intereseze de un apartament în oraș, deși ura asta, dacă și-ar fi luat un apartament însemna pentru ea atașare de locul acesta și de oameni din jurul ei, nu voia asta, voia să plece cât mai repede în Franța, unde se simțea în siguranță, lângă oamenii dragi ei, în zona ei de confort.

Plecarea ei era mai aproape decât și-ar fi imaginat, progresele cu Mia dădeau roade, fata nu mai avusese coșmaruri de o săptămână și erau și momente în care uita de ce Brigitte se afla acolo, o trata mai mult ca pe o prietenă și ca pe un chiriaș, părea că își revine extrem de repede, deci deja trebuia să-și facă planurile unei plecări, deja trebuia să-și ia la revedere.

Deschise ușa de la intrare și porni spre scări însă când să pună piciorul pe prima treaptă din living se auzi ceva căzând și făcând mult zgomot. Se gândi foarte mult dacă să meargă să vadă ce este, mai mult ca sigur era Matteo, Mia spusese că hoți sigur nu s-ar aventura în casa diavolului, ba chiar că mai sigur pentru ei ar fi să jefuiască o stație de poliție, Litta și Mia erau la Stefano, sigur era Matteo.

Vru să fugă repede pe scări până în camera ei însă un mormăit puternic îi rupse inima în două, era un mormăit de durere, de tristețe, de rău, nici ea nu știa de ce era, însă vocea aceea groasă o înlemni, ceea o împinse de la spate până se regăsi în fața încăperi de unde era vizibilă o siluetă întinsă pe canapea, fumul de țigară era încă împrăștiat în încăpere, sticlele goale erau făcute țăndări pe podea iar unele mai aveau lichid ce se împrăștia și pe masă și pe jos, intrând în parchet.

Matteo stătea întins pe canapea, cu brațul drept așezat pe față și cu picioarele întinse. Brigitte îl privi și dintr-o dată i se făcu milă de el, pățise oare ceva? Ce îl adusese în starea aceea deplorabilă? Sau cine oare?