Hold me 'till the end

Capitolul VII

Matteo bătu de trei ori în ușă înainte să intre în camera Miei. Înăuntru nu se auzi niciun sunet așa că deschise ușa cât de silențios putu. Fata dormea dusă, dat fiind tot spectacolul pe care-l cauzase cu o seară înainte. Camera Miei era mare însă nu la fel de mare ca a lui, spunea mereu că lucrurile micuțe și spațiul încăpător, doar pentru o persoană, reprezintă tot ce o definește. Pereții erau vopsiți în alb, plini de postere cu diferiți cântăreți sau actori, de unde nu lipseau abțibildurile în formă de sirene, fluturi, steluțe peste steluțe, pe tavanul camerei aveai întreaga constelație în gemeni, ce era luminată de mici beculețe aurii.

Vizavi de ușa de la intrare era baia, o baie încăpătoare ce avea culoarea roz, nu a înțeles niciodată de ce fetița asta voia camera albă dar baia "trebuie să fie roz", lângă ușă în partea dreaptă era un birou cu multe foi împrăștiate și cu un laptop deschis, o dezordine colosală, puteai jura că pe acolo a trecut tornada Wilma. Camera avea și un fel de balcon destul de mare ce era despărțit printr-un perete de sticlă, la care erau atașate niște draperii negre acum netrase pentru a lăsa lumina să intre. Mai exista și o micuță bibliotecă în care își depozita revistele de modă sau romanele pe care le scria. Mia era un mic scriitor în devenire, de când era copil iubea să contopească cuvinte, să le ofere un sens unic și diferit. Îi plăcea să se joace cu frazele și să se facă plăcută prin cuvinte.

Nu contează cine erai, Mia te putea fermeca doar în cinci minute de la începerea unei conversații, prin modul ei unic de a fi, avea abilitatea de a te zăpăci până nu mai știai de tine și pur și simplu zâmbeai ca un prost ascultând-o vorbind din nou și din nou despre niște lucruri care nici măcar nu aveau sens. Însă doar prezența ei te putea face să zâmbești, avea acea aură de inocență și nebunie pe care nu mulți o mai au în zilele noastre. Puțin răsfățată pe alocuri iar pentru a ieși din neant și pentru a putea obține atenția ei trebuia, ori să fi parte din familie, ori să fi ieșit din tipare. Îi plăceau oamenii ciudați, cei care nu urmau normele și reprezentau propria normă, cei ce alegeau să fugă de turmă și să fie prorpiul stăpân. Iar acest lucru îi dădea bătăi de cap atât lui Matteo, cât și lui Stefano, gusturile fetei nu îi aduceau oameni, pe lângă ea, pe care un frate mai mare i-ar putea accepta, astfel Matteo era obligat mai tot timpul să sperie prietenii sau așa presupușii viitori pretendenți ce îi dădeau târcoale ca albinele la miere.

În mijlocul camerei era un pat uriaș, așternuturile erau albe și pufoase, la fel și pătura și pernele, părea un mic paradis pentru îngerii cerului. În mijlocul patului dormea un mic îngeraș, pierdut probabil de ceilalți ce au traversat această lume, cu părul creț de culoare blond deschis, își amintește și acum ce război a avut de purtat cu ea când s-a decis pentru prima dată să-și vopsească părul. Părul ei fiind un maroniu deschis, precum cel al Ginei, i-a trebuit o lună pentru a fi convins de mica răsfățată să se vopsească în acest blond, care, cu toată sinceritatea, i se potrivea de minune.

Privind-o așa liniștită cum doarme, Matteo simți cum toată furia pe care o avusese până în acel moment dispare, se evaporă, lăsând loc sentimentelor de mândrie și protecție, piticania mică ce doarme dusă, parcă nepăsându-i de faptul că tocmai cauzase ditamai calvarul în toată casa, acum dormea precum cea mai inocentă creatură pe care a creat-o universul. Se așeză pe marginea patului și o privi. O făptură așa mică și fragilă, atât de adorabilă și nebună, unde încape toată acea personalitate vulcanică? Felix spunea mereu că Mia este precum un pomeranian inofensiv la prima vedere, însă apoi se transformă într-un fel de pomeranian agresiv ce latră până e lăsat în pace, "ce mai și mușcă dacă te vede că te crezi prea deștept."

-Ști câte probleme mi-ai făcut cu escapada ta de aseară? - Mia se foii în somn însă nu dădea semne că se va trezi prea curând, Matteo o sărută tandru pe frunte înainte să se ridice - nu contează pe cine calci pe nervi sau în câte probleme îți bagi boticul, mă vei avea mereu pe mine și te voi scote din toate problemele. Doar un cuvânt de-al tău și vrăjitoarea aia zboară din casă! Nu ești tu răsfățata mea? - zâmbi trist și îi mângâie din nou părul încâlcit, se ridică cu inima grea și porni spre ușă.