Hold me 'till the end

Capitolul VIII

Matteo ajunse acasă în jurul orei 07:00 PM, simțea cum întreaga oboseală din acea zi revenea ca o tornadă și îl epuiza mai mult și mai mult până nu mai rămânea niciun strop de vitalitate în corpul său.

Trecuse o săptămână de la incidentul Miei, o săptămână în care gândurile îi omorâseră până și ultima fărâmă de luciditate. Se simțea din ce în ce mai pierdut de el însuși și poate și de acțiunile la care lua parte. Simțea un nod în gât de fiecare dată când își aducea vag aminte de faptul că trebuie să poarte o conversație cu acest doctor Ugo. Credea orbește că speranța pe care Mia și-a pus-o în toată această întâlnire o va dezamăgi iar ultimul lucru pe care și-l dorea era să o dezamăgească din nou.

Însă îl putem condamna? Fiecare plan pe care-l întocmea reușea printr-un fel sau altul să îi aducă lui pe tavă toate beneficiile, însă acum simțea cu o nebunie stranie că va fi adus ceva problematic pe capul lui, simțea că din moment în moment tot ce a construit cu trecerea anilor, tot calmul și stabilitatea unei lumi sigure, va fi distrus. Simțurile pentru el erau crezăminte în care își depunea toată ființa, iar acum acestea îi spuneau tare și clar că se îndreaptă către un abis adânc.

Gândurile se învârteau din nou și din nou în capul lui ca un uragan, o furtună ce era pe cale să înceapă, o furtună ce va distruge cu ușurință ce a clădit el pe suferință şi lacrimi, era speriat, din moment în moment va apărea acel ceva ce-i va distruge controlul absolut. Avea un gol un stomac, un junghi în inimă ce nu îl lăsa să se calmeze sau să se concentreze, simțea că nimic nu e bine dar în același timp totul era în regulă.

Simțea cum ceva catastrofal urma să intre în viața lui, prin propria surprindere aștepta cu nerăbdare să vină acel ceva. Acel ceva ce simțea că va da sens la tot, ce îl va scoate din monotonie și plictiseală, de rutină sau poate chiar de el însuși. Aceste două sentimente pe care le avea, nerăbdarea și frica, îl vor face mai târziu să vadă lucrurile mult mai clar, să simtă viața mai aproape de ceea ce este și mai departe de ceea ce o considera el că ar trebui să fie. Dar mai este ceva timp până atunci.

Se grăbi la etaj pentru a-și face o baie rapidă însă nesiguranța îl urma ca o umbră peste tot, ca un tatuaj de care nu poți scăpa. Ura nesiguranța. Îl făcea să se simtă pierdut, să ezite, să își pună întrebări la care nu voia răspuns sau să se gândească la amintiri pe care dorea să le șteargă din memorie. De obicei o cafea ar calma gândurile și pe Matteo totodată, însă acum tot ce dorea era să se încheie ziua ce începuse prost și se terminase și mai rău.

Dat fiind că de o săptămână se tot confruntă cu ședințe peste ședințe în care discuțiile, asupra drogurilor găsite la frontieră, se tot adâncesc. Dat fiind faptul că Eduardo s-a întors din Turcia și i-a cerut expres să poarte o discuție foarte serioasă, asta îl făcu să zâmbească ca prima dată când o auzise, da vezi să nu, de parcă cineva i-ar putea ordona lui să facă ceva, bine poate doar Carlitta, dar ea e o excepție.

Dat fiind faptul că Felix fuge de la un timp de conac și nu știe de ce. Avea impresia că băiatul trece prin ceva însă dacă Felix nu a deschis discuția însemna că nu era pregătit de acest pas, iar el trebuia să respecte asta. Dat fiind faptul că lui Stefano îi fusese înscenată o probă care i-ar putea dăuna imagina în ochii alegătorilor, trebuia să-și ajute fratele cu asta și să-l pună din nou pe piedestalul Italiei. Dat fiind că a fost o săptămână plină, și tot ce voia era o pauză pentru sine, atât.

07:15 PM, încă un sfert de oră și acest carnaval al dezastrelor va lua sfârșit, va lua sfârșit ziua de azi, va lua sfârșit coșmarul Miei, va lua sfârșit această nesiguranță aiurită și prost clădită pe care sufletul încerca să i-o comunice. Porni vechiul patefon cu un nou disc pe care-l achiziționase de la un butic vechi din oraș, de fapt Felix îl achiziționase într-una din escapadele sale. Piesa lui Alex Clare - Damn your eyes atingea aerul închis al camerei, draperiile erau trase deoarece nu dorea să simtă în acest moment lumina serii, voia doar să guste întunericul puțin câte puțin și să îl combine cu o cafea specifică unei seri ca aceasta. Matteo simți cum o parte din muzică îmblânzește bestia ce punea stăpânire pe el din ce în ce mai mult, însă sensul piesei, fiecare vers rostit îl simțea ca pe o mușcătură de șarpe, ironic.