Hold me 'till the end

Partea a II-a

Cu certitudine cel mai înfiorător lucru este faptul că visul și această lume în sine, sunt incontrolabile, coșmarurile, temerile și lacrimile ce la un moment dat nu se opresc din a curge, sunt incontrolabile. O lume în care doar sufletul pășește, o aventură ce îi este atribuită doar acestuia, o moarte ce este obligat să o ducă la bun sfârșit, să urmeze destinul și soarta de care toți amintim cu atâta vlagă. Și el, pășește singur pe timpul nopții sau chiar zilei în propriul mormânt pe care tot el meșter și tâmplar îl sapă vărsând lacrimi și lacrimi și suspine, astfel ți se pregătește ție, muritorule, întreg scenariul morții, în care te afunzi mai mult și mai mult, în care timpul se oprește și te amețește cu acea odihnă de care toți cei ca tine spun că se simt împliniți.

Și sufletul pleacă, șchiopătând, mergând, căzând pe o cale întunecată de noaptea ce domină soarele, și el, meșter si tâmplar, îți cioplește și crucea pe care tu, ai uitat de mult că trebuie să o cari, fiind mult prea ocupat cu problemele tale, din lumea ta, din universul tău din cercul tău, ai uitat cumva, undeva de crucea aceea, pe care el, sufletul, o meșterește în fiecare noapte și varsă lacrimi pe care tu, nu le poți auzi. Dar, tac, și taci și tu, și să uităm de aceste povești înfiorătoare, să zburăm undeva departe, undeva unde somnul acela de care m-a prins o pismă teribila, îmi va deveni prieten, să zburăm undeva cu vântul și să simțim cum lumea din spatele nostru dispare anapoda în fundal, cum crestele caselor se evaporă, să simțim cum ne evaporăm odată cu ele.

Întoarce-te și spune-ne nouă, oamenilor din stele, amintirile pe care tu, le vezi încă într-un gri temporar, întoarce-te la vremea când erai ca noi, la vremea când încă te considerai un înger, la vremea când nu aveai aceea teamă absurdă pentru a spune un "mi-e dor". Lacrimile pe care le-am vărsat în acea noapte, au fost de necontrolat, poate, într-un fel, acesta era lucrul care mă înspăimânta în adevăratul sens al cuvântului, că eu, nu mai pot controla acest ocean de sentimente în care eu, mă înecam încet. Mi-au trebuit momente întregi pentru a-mi reveni, respirații lungi și suspine adânci pentru a putea să îmi calmez inima pe care o simțeam precum o tobă goală într-o urnă. Apoi a urmat un moment, visul, imaginile ce se derulau sub ochii mei ca un film vechi, alb, negru, în care tragedia se întâmpla, în care temerile mele cele mai mari revin, în care se acumulau. Ma înec!

Matteo deschise ochii dintr-o dată simțind cum jumătate din viața lui i se scursese precum nisipul printre degete, simțea un nod puternic în zona gatului de parcă mâinile cuiva se împleticiseră și doreau cu toată ardoarea să-l stranguleze. Transpirația i se scurgea pe frunte precum o cascadă iar respirația sacadată nu ajuta cu nimic starea de vomă ce se năpustise asupra lui, era de parcă petrecuse ultimele ore pe mare, sau într-un ring de box, sau mai rău, pe mare într-un ring de box.

Privi în jur pentru aș-i da seama unde se află, însă privirea încețoșată îi blocă orice tentativă de reușită, nu vedea nimic decât o ceață densă, totul era blurat și auzea un chițăit undeva din încăpere. Începu să tușească cu o brutalitate demnă de actorii de teatru, panica se instală rapid și nu reuși să distingă nimic, un țiuit asurzitor se desprinse de undeva din cameră pentru a doua oară dar mai puternic ca niciodată, o durere de cap îi atinse creierul, simțea cum tot sângele din corp se aduna la cap, în scurt timp conștientiză că țiuitul vine de la urechile sale. Încercă să se calmeze treptat, însă cu greu. După câteva secunde ceața din ochii lui se temperă și putu distinge o încăpere pe care o cunoștea extrem de bine, vru să se ridice și căzu într-un mod patetic pe podeaua rece, dintr-o dată o ușă se deschise iar pe ea apăru o persoană cu o expresie înfricoșată și îngrijorată ca de război. Într-o fracțiune de secundă veni lângă patul lui și îl împinse înapoi învelindu-l cu pătura.

-Te-ai țicnit, omule? - vocea ascuțită și bine cunoscută a cuiva enervant îi intră pe urechi - ești pe jumătate mort iar tu ai chef să explorezi camera? Las-o pe Dora exploratoarea să se odihnească un pic dacă nu vrei să leșini - după câteva momente în care doar respirația lui se putea distinge ceața din privire dispăru iar el putu vedea mai bine unde se află. Privi persoana din fața lui cu uimire.