Hold me 'till the end

Capitolul XI

Matteo își savura cafeaua într-o liniște de mormânt, nici un sunet nu putea fi auzit în încăpere, un ticăit enervant al unui ceas își făcea simțită prezența doar din cinci în cinci minute, în timp ce simțea cum capul o să-i plesnească de durere privea aburul fierbinte al cafelei ce se ridica din ceașcă și forma mici desene. Migrena nu îl lăsase deloc în pace de când urcase în avion și până aterizase pe aeroport, era ca o umbră mică dar grea ce-l urmărea și ce stătea ca o greutate pe capul lui. A fost o dimineață atât de plictisitoare, era de parcă monotonia unei vieți întregi se adunase și se poziționase foarte bine lângă el, iar acum era ora 07:30 în timp ce el așteaptă în hotelul său De Crillon din Paris.

Nu suporta Parisul și simțea cum nici acesta pe el. Vremea era ploioasă, diferită de cea din Italia, plus că oameni păreau atât de fericiți tot timpul, nu înțelegea, cum poți fi fericit când plouă, cum poți fi fericit când te trezești de dimineață, sau cum poți fi fericit, zâmbind ca un cretin oare? Timpul însemna bani pentru el, orice minut și secundă pe care o pierdea făcând nimic însemna câteva bancnote pierdute.

Felix dormea dus în camera de alături încă nu se trezise, copilul ăsta, era din ce în ce mai obosit de pe o zi pe alta, devenise mai irascibil și cumva mai delăsător. Își făcea treaba foarte bine, însă vedea o umbră ciudată în ochii lui care îi displăcea. Era de parcă purta o bătălie cu sine și din păcate pierdea, era de parcă pe zi ce trece încerca să scape de sine și să se arunce în muncă și în responsabilitățile pe care de altfel le-ar fi ignorat în mod normal pana ce deveneau mult prea imposibile. Imposibilitatea îl făcea pe Felix să tremure de nerăbdare, pericolul îi injecta în vene adrenalina de care avea nevoie pentru a continua, era precum un drog, un drog de care avea nevoie pentru a rămâne pe linia de plutire. Și totuși asta nu îi strica deloc hibernarea.

Lăsându-l pe Felix în pace, dimineața lui mergea din prost în mai rău, se certase cu femeia ce-i adusese cafeaua, încercând să vorbească cu ea în engleză, ea îi răspundea în franceză, pentru că francezii aparent nu vorbesc  deloc engleză, și se așteaptă ca toți să le cunoască limba stâlcită. Apoi a trebuit să vină managerul pentru simplul fapt că dorise o ceașcă de cafea fără zahăr, nu o cană mai uriașă decât panteonul, plină cu zahăr, de ziceai că era de fapt un plan atroce de a-l omora într-un mod dulce.

Da, ura Parisul, și toți oamenii ăștia care cred că zâmbind poți repara orice. Da, poate era capricios, ceea ce nu-l poate defini cel mai bine pe el, reușise să supraviețuiască cele mai grele clipe din viață mâncând pământ și bând apa din bălți, însă, la dracu, era șapte dimineața și nu-și băuse cafeaua, personalul era mai tâmpit decât toți tâmpiții lumii adunați parcă dinadins în hotelul ăsta blestemat și mai trebuie să se vadă cu psihologul ăla la ora nouă.

Kathalina dispăruse de mai bine de două săptămâni, Felix nu reușea să o contacteze, lui Matteo îi intercepta apelurile și le redirecționa către numere total întâmplatoare. Ultima dată când a încercat să o sune s-a trezit cu vocea unui bătrân de undeva din Ontario ce încerca să îi vandă douăzeci de roșii la suprapreț. Dispariția Kathalinei l-ar fi îngrijorat dacă nu am fi vorbit aici de un agent aproape la fel de periculos ca Felix, însă ce-l deruta cu adevărat era faptul că agentul nu-i trimisese nici măcar o informație despre psihologul pe care trebuia să-l vadă, ceea ce lui Matteo i se părea ciudat însă din nou la cât de tare îl durea capul numai să vadă o bătrână în poze acum nu avea dispoziție.

Trei bătăi în ușă îl fac să iasă din transă, Felix băgă capul pe ușă și intră balansându-se într-o parte și în alta. Părul lui blond, nou vopsit, Matteo nu va înțelege vreodată de ce copilul și-a vopsit părul, însă nu era treaba lui ce face cu corpul său, revenind, părul lui blond și creț era mai ciufulit decât orice oaie gata de tuns a unui cioban, îmbrăcat în niște pantaloni negri largi și un tricou negru, cumva ateriză pe canapeaua din față.