Hold me 'till the end

Capitolul XIV

Pe de altă parte Brigitte își făcea griji pentru un presupus pacient, grijile duceau dincolo de faptul că Matteo leșinase, ceea ce o făcuse să-i fie teamă pentru prima dată după mult timp, faptul că bărbatul impunător pe care îl privea drept indestructibil leșinase o făcuse să creadă că se confrunta cu ceva mult mai greu de digerat.

Plus că acel băiat, Felix, mințise cu atât de multă ușurință, reușise să-l scoată și din spital până să afle ea ce avea de fapt, ceva era în neregulă la mijloc, apoi telefonul de la el spunându-i că ar fi cel mai bine să mai amâne venirea ei în Italia și cum totul era deja pregătit, o puseseră cu totul pe gânduri. Nu-i plăcuse comportamentul lui Felix, chiar deloc, însă putea vedea îngrijorarea pe fața lui și interpretarea, crezuse că ea i-ar fi făcut ceva lui Matteo, de parcă așa ceva era posibil. Un lucru era clar, Felix nu o agrea deloc.

În aceste cinci zile nu se gândise decât la Matteo, la cum se simte, la faptul că e posibil să fie încă într-o stare deplorabilă, dacă mănâncă, dacă doarme bine, nici ei nu-i venea să creadă cât de îngrijorată era pentru el, pentru un bărbat periculos pe care nu-l cunoștea, însă ale cărui cuvinte nu îi ieșeau din cap "îmi dau cuvântul că te voi proteja de oricine, de orice pericol la care e posibil să fim expuși, îmi dau cuvântul că voi face tot posibilul să nu fi nevoită să te avânturi în întuneric din nou, în final îmi dau cuvântul că nu îi voi lăsa să-ți facă rău, fizic sau psihic".

-Gata, Brigitte, la naiba nu te mai gândi atât la el, și ce dacă a spus că te va proteja, poate a spus-o pentru că și-a dat seama cât te vor atinge cuvintele lui, gata, nu te mai gândi! Off – asta continuă să-și zică de dimineață și până seara, în continuu, timp de cinci zile, însă fără niciun folos, se pierdea de fiecare dată când își amintea glasul și trăsăturile feței, zâmbetul lui când i-a spus că-l va ajuta, rasul său sincer.

Soneria de la intrare o făcu să iasă din transă și privi ceasul, era ora 01:00 după amiaza, Josephina trebuia să vină de la Camille și probabil își uitase cheile, stabilise împreună cu ea că va rămâne în apartamentul ei, până la următoarea călătorie pe care avea de gând să o facă. Răsuflă ușurată că în sfârșit are pe cineva cu care poate vorbi pentru că dacă mai rămânea mult timp singură avea să se gândească din nou și din nou la cuvintele lui Matteo, care sinceră să fie o speriau și o încântau mai mult cu fiecare minut, se ridică și se apropie rapid de ușă pentru a o deschide însă mare îi fu surpriza când în fața ușii se afla Jack, ce ține în brațe un coșuleț plin de fursecuri cu ciocolată și un buchet de trandafiri albi.

-Se poate?

-Mai și întrebi, puteai să intri direct, de ce mai bați la ușă? – Brigitte îi sări în brațe și îl strânse cu putere, cum de bătrânelul ăsta reușea să vină la ea exact în momentele în care avea nevoie de sfaturi, era telepatic conectat la mintea ei, oare?

-Reguli de conduită, Noora m-ar omorî dacă ar afla că dau buzna în casele oamenilor.

-Dar eu sunt orice om? – Brigitte râse în timp ce se așezară pe canapea și începu să scotocească coșulețul.

-Nu, scumpo, tu ești mai mult decât un om, tu ești un mic îngeraș – zise și îi prinse nasul.

-Aw, Jack, mă faci mereu să mă simt ca un copil mic, vrei cafea? – zise ea în timp ce se deplasă către bucătărie pornind filtrul de cafea.

-Doar pentru asta am venit, să nu-i spui Noorei dar cafeaua ei e mult prea dulce – contiună cu o voce joasă, de parcă Noora s-ar fi aflat în apartament, gata să sară la gâtul lui și să-i îndese pe gat cinci căni de cafea.

-Secretul tău este în siguranță cu mine – râseră împreună și continuară să se privească fără să zică nimic, Brigitte puse cafeaua în două căni negre și se așeză din nou pe canapea. Voia să înceapă discuția cu el însă în același timp dorea să păstreze liniștea, prezența lui Jack îi făcea bine și reușea să o deconecteze de la gândurile ce o măcinau mai ceva decât o pâine gata de pus în cuptor.