Hold me 'till the end

Capitolul III

Când Brigitte bătu la ușa cabinetului lui Jack simți dintr-o dată o răcoare ce îi străbătu întreg corpul. Răcoarea nu venea de la frig, se îmbrăcase destul de bine, venea de la speranța că după ședința cu Jack totul va reveni la normal, se va putea întoarce la viața ei de până atunci, la plictisitoarea ei viață de până atunci, fără coșmaruri, fără sentimentul acela nenorocit de vină ce îi apăsa fiecare venă din corp până la punctul când o făcea să izbucnească în lacrimi. Și nu au fost puține dățile când doar dorea și spera să scape de lume și de agitația din jurul ei, însă cum viața e un carusel penibil al insucceselor iar când ai alături oameni mult prea fricoși să le înfrunte, te adaptezi într-o cochilie de melc, așteptând ziua când poate, doar poate, te vei putea transforma într-un fluture.

Privi încă odată în oglinda de pe holul de așteptare, purta un pulover pe gât, alb și pufos, scurt până la jumătatea abdomenului, ținuta continua cu o fustă de piele cu talie înaltă, cuprinzând partea de jos a abdomenului și lăsând la vedere, între fustă și pulover, o fâșie subtilă de piele. Fusta îi venea turnată, nici prea largă, însă nici prea strâmtă pentru a atrage priviri dubioase, nu era scurtă fiind croită peste genunchi. În picioare purta niște pantofi stiletto de culoare crem, asortați cu un palton subțire și lung de aceeași culoare pe care îl purta peste umeri.

Ținuta era mereu completată de către o geantă sau o poșetă, de data aceasta fiind o poșetă albă. Părul blond-auriu era desprins în niște bucle sofisticate, Brigitte avea părul lung iar asta i se potrivea cel mai bine cu atitudinea office de care dispunea din plin. Îi plăcea să se machieze subtil, alteori chiar deloc deoarece tenul alb de porțelan nu avea nevoie de culori ce ar putea-o caracteriza rapid pe post vacant de clown de circ. Prefera un strop de fond de ten și un rimel negru. Însă semnătura ei era rujul roșu. Roșu aprins, stins, sângeriu orice culoare de roșu o puteai regăsi pe buzele ei, având o întreagă colecție de rujuri roșii. Însă astăzi rujul roșu lipsea. Brigitte nu simțea nevoia să fie senzuală astăzi, însă ținuta pe care o purta spunea contrariul, iar privirile bărbaților din sala de așteptare spuneau contrariul, însă ea nu dorea să fie senzuală astăzi.

La cei 25 de ani ai săi Brigitte era frumoasă, însă mereu regăsea destule defecte care o făceau să pară hidoasă. Pentru Brigitte dacă cineva spunea că e frumoasă nu oferea niciun interes față de compliment, ar fi putut la fel de bine să spună că e urâtă și ar fi primit aceeași reacție. Personalitatea ei era o combinație umoristică între o aristrocrată din a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, care definea femeia sigură pe ea, independentă, ce te poate pune la pământ pe oricine, cu două vorbe aruncate în joacă și o adolescentă rebelă de șaisprezece ani, plină de entuziasmul tinerilor când observă schimbări majore în societatea de care vor să se prindă neapărat, care nu dă doi bani pe părerea celor din jur, deși o făcea. În adâncul ei și-ar fi dorit să treacă neobservată, nebăgată în seamă, simțea că toți o privesc ca pe o ciudată.

Trăgând aer în piept intră și îl găsi pe Jack stând la biroul său citind cine știe ce. Când Jack îi simți prezența se ridică având un zâmbet larg pe față. De parcă propria fiică ar fi intrat pe ușă. Jack era un bătrânel de 60 de ani de origine englez, din Londra. Era cum ar spune francezii assez petit adică destul de scund, deși ei nu i se părea chiar așa scund, destul de plinuț întrucât draga sa soție gătea cel mai bine. Avea ochi albaștri spre verzui iar spre interiorul irisului puteai întrevedea puțin negru ce era într-o continuă lupă cu verdele și albastrul. Părul alb și des precum peruca de rezervă a lui Moș Crăciun îl făcea să pară blând și docil, asta până îl enervai, însă cel mai hazliu erau ochelarii rotunzi, mai ceva ca fundul de borcan, Harry Potter și-ar fi pus viața la bătaie pentru acei ochelari, fiind tachinat mai mereu de Brigitte și de Noora.