Hold me 'till the end

CAP XXX

„Dragostea va fi întotdeauna o enigmă în lumea noastră mult prea întunecată. Iubirea pe care o avem unul pentru celălalt se va revărsa într-o zi asupra altor persoane, ne vom pierde, ne vom regăsi și vom plânge în timp ce dragostea noastră se stinge cu fiecare bătaie de inimă. Ne vom privi cu nefericire, nu ne vom recunoaște, vom simți cum sufletul nostru îi șoptește orgoliului să ia o pauză, însă ne vom aduna și vom merge mai departe.

Viața ne-a învățat că nu există un sfârșit fericit, nu pentru mine și cel mai probabil nici pentru tine, acum ne vom vedea doar pe sticla ce o vom sparge într-un final. Ești o complexitate abstractă pe care inima mea rănită n-o poate desluși, te privesc și îți găsesc sute de defecte pe care mi le șterg din memorie rapid, mă privești cu o intensitate amețitoare, apoi privirile noastre se pierd departe, mult prea departe pentru a le recupera. Sufletul se pierde în piscina inimi plină de lacrimi iar creierul strigă fără folos să se oprească.

Focul ce mistuie în jurul nostru este prea puternic iar frica de a ne arde crește cu fiecare moment, nu putem ocoli flăcările iadului ce ne mistuie sufletul iar aripile ne-au fost tăiate de noi înșine. Pierdem cărarea pe care o simțeam în adâncul oaselor și așteptăm o oportunitate de schimbare a direcției, ne speriem de cântecul de leagăn ce ne alina durerea mai mereu iar acum viața ni se derulează în fața ochilor și aștept privirea ce îmi penetra sufletul însă privesc doi ochi goi ce dispar ușor în ceață.

Nebunia noastră ne-a anihilat încet sufletele, te iubesc și te urăsc și încă te aștept în barca memoriei de care nu-mi pot aminti pe același lac al amintiri. Îmi pare rău, îmi pare rău că am insistat, că am căzut într-un abis din care nu pot fi salvat, însă îmi pare rău. Că te-am făcut să-ți pierzi timpul, că nu am putut fi ceea ce trebuia să fiu, sau ceea ce se aștepta de la mine. Îmi pare rău că ne-am distrus reciproc, că am luptat foc contra foc, că ne-a plăcut să ne rănim, probabil eram doi nebuni masochiști. Îmi pare rău, cumva ți-am făcut rău, am făcut-o probabil inconștient. Îmi pare rău, mereu m-am gândit la cum se va sfârși și niciodată nu m-am gândit la cum vei sfârși, totuși îmi pare rău că am încercat să luptăm, ne-am distrus și ultima fărâmă de iubire ce ne mai străbătea inima.

Îmi pare rău că am fost trei, tu, eu și frica, noi trei și nimeni împotriva noastră. Când oare ne-am pierdut? Dacă vei rămâne, oare voi avea puterea să rămân cu tine? Îmi pare rău, că m-am salvat pe mine înaintea noastră, cumva am distrus inima ta înainte ca tu să o distrugi pe a mea și cumva a mea a fost distrusă de faptul consumat. Spuneai că nu vei pleca, că vei rămâne, că vei lupta și vei reveni victorios. Îmi pare rău că nu ai putut să-ți ți promisiunea, îmi pare mai rău că te-am crezut. Îmi pare rău că viitorul meu l-am sprijinit de tine, încă îmi pare rău, nu vreau să rămân dacă tu nu ești, nu vreau să mai încerc dacă tu deja m-ai înlocuit. Îmi pare rău că te-am forțat să lupți, că încă mai vreau să o faci, că te-am obligat să mă urăști. Într-un final, îmi pare rău."

-Iubirea e un paradox inexplicabil - vocea răgușită a lui Brigitte se auzi ușor în încăperea întunecată - când ai impresia că ai înțeles-o pe deplin te trezești în fața unei situați inexplicabile și aștepți - închise cartea și se ridică încet către biblioteca din biroul lui Matteo, pași ei lenți se îngreunau cu fiecare mișcare - pentru că nu poți face altceva decât să aștepți deoarece doar așteptarea ne poate omorî încet și dulce, încet și letal - puse cartea pe raft și atinse ușor cu degetele cărțile prăfuite - iar iubirea te distruge cu fiecare lacrimă vărsată iar dragostea e singurul lucru ce îți mănâncă din suflet și te transformă în ceva ce nu te-ai fi gândit vreodată - luă o carte la întâmplare și se așeză pe canapeaua confortabilă, își șterse o lacrimă rătăcitoare privi furtuna ce se desfășura afară, cu fiecare trăsnet inima îi tresălta în piept, deschise cartea și citi primul paragraf -