Hold me 'till the end

Capitolul IV

Când Matteo ajunse acasă încercă cu toată puterea de care dispunea să închidă ușa de la intrare cât de silențios se putu, însă fără folos, reuși să facă doar câțiva pași pe scări când o voce subțire și ascuțită îl opri. Ar fi putut doar să fugă pe scări precum un preșcolar ce a chiulit de la ultima oră și să se baricadeze în camera sa până ce ar fi scăpat de obositoarea "spovedanie" pe care era obligat să o săvârșească. Însă sunt situații în care ne regăsim încolțiți precum un canar prins într-o colivie, din care nu are scăpare decât cu indulgența stăpânului, precum prezenta situație în care cu toate responsabilitățile și cu toată independența sa, nu avea nici o putere asupra femeii din spatele său.

-De unde crezi că vi la ora asta? – părea nervoasă, în fapt era nervoasă, și curajul indispensabil pe care îl poseda se diminuă treptat și cu pași repezi, precum nisipul ce-ți trece printre degetele obosite.

-La naiba! – cuvintele îi ieșiră pe gură fără să le proceseze, se înjura singur în gând pentru inconștiență și așteptă cu resemnare începerea "spovedaniei".

-Da, la naiba, sunt de acord! Îmi vei spune pe unde umbli noaptea târziu în loc să te odihnești?

Se întoarse pentru a da ochii cu femeia căreia îi venise să facă pe detectivul la șase dimineața. Purta un halat negru subțire de catifea, legat la mijloc de o curea mare de piele neagră, avea ochi castani cu mici șuvițe de verde ce păreau insesizabile în lumina becului ce pâlpâia parcă gata, gata, să se ardă. Părul șaten era ciufulit într-un coc, ce puteai spune că odată fusese sofisticat, însă acum părea un cuib pentru păsările negre ale cerului.

Avea trăsături tinere însă pe ici pe colo puteai întrevedea oboseala anilor iar cearcănele de sub ochi spuneau tare și răspicat că-l așteptase de când ieșise pe ușă. Sprâncenele erau parcă desenate, da Vinci făcuse o treabă nemaipomenită în conturul buzelor, singurul defect părea să fie nasul care era mult mai mic decât cel normal, însă îi oferea aerul de copilă în corpul unei femei adulte. Pielea era măslinie, bronzată, aerul exotic latino-american îți sufla în față prin fiecare gest al femeii care era cu un cap mai scundă decât uriașul din fața ei. În picioare purta niște papucei de cameră negrii și pufoși, însă fie instinctiv, fie un tic nervos, nu se putea opri din a bate cu piciorul drept în podea în mod continuu, precum o fetiță răsfățată ce nu primise jucăria pe care o dorea.

În acel moment Matteo ar fi dat orice să îl fi ascultat pe Stefano și să fi făcut un duș la el acasă. Însă regretele vin doar după ce ne dăm seama de greșelile făcute, regretând nu schimbăm situația, ne complacem în sentimentul de vinovăție poate și puțin de victimă, de soldat rănit în perioada războiului, pe când zâmbind reușim să o facem mai plăcută, poate nu cu mult, poate chiar deloc, pas cu pas încercăm să evităm părerea de rău și să plonjăm direct în fântâna fericirii, însă câteodată acea fântână e plină de apă, și câteodată ne înecăm.

-Carlitta! – Matteo făcu câțiva pași spre femeie, cu intenția evidentă de a o lua în brațe însă aceasta îl respinse, la fel cum o mamă își respinge copilul când e murdar din cap până în picioare sau la fel cum tot o mamă vrea să pară dură și de neclintit în fața copilului obraznic, păcat că a doua variantă nu îi ieșea pe atât de bine pe cât dorea.

-Nu mă lua pe mine cu Carlitta tinere, în acest moment îmi vei spune pe unde anume ai umblat și ce a fost așa urgent de ai urcat și ai coborât pe scările alea de parcă erai la maraton. Să te aud! – părea și mai nervoasă, însă cum era mai scundă cu un cap, la care se adăuga și gestul hazliu cu bătaia din picior, imaginea îi aduse aminte lui Matteo de un chihuahua mic și nervos în fața unui lup obosit și extenuat, cedă.