Hold me 'till the end

Capitolul X

Brigitte simțea cum întreaga ei lume se destramă încet, tot ce clădise până în acel moment, tot ce simțise, toate amintirile, toate sentimentele dispăreau și se pierdeau undeva departe, într-o groapă fără fund, într-o lume dispărută de mult, într-un univers diferit de acesta, ai fi putut spune că toate întâmplările din ultima lună n-au afectat-o atât de dur, însă se simțea mai distrusă decât meteoritul ce a distrus dinozaurii. Simțea că se transformase într-o persoană egoistă, de fapt și de drept era o persoană egoistă, nu putea da ochii cu Josephina care ajunsese de două zile, și o disperase în ultima lună cu mesajele, cu apelurile, săptămâna trecută chiar i-a trimis o scrisoare cu litere tăiate din reviste amenințând-o cu faptul că va fi sufocată în somn de nu-i va răspunde la telefon.

Nu putea vorbi nici cu Jack care o sunase de cinci ori în ultima ora, deoarece se izolase până și de Noora, Camille și Norris, mergea la muncă ca de obicei, rezolva problemele altor persoane ca de obicei însă revenea mereu acasă fugind de propriile probleme ca un maratonist, mai ceva decât Eliud Kipchoge. În fapt nu putea vorbi cu nimeni, se simțea goală pe interior, dezbrăcată de liniștea pe care și-a creat-o în ultimii ani, îi era teamă că va fi judecată și respinsă de cei dragi ei, mai ales de Josephina, iar ăsta ar fi ultimul lucru pe care și l-ar dori, să fie abandonată din nou.

Era într-o duminică ora 11:30 PM, stătea pierdută pe terasă și fuma o țigară în timp ce în surdină se auzea liniștit piesa lui Beret Lo Siento, mereu iubise muzica latino și simțea cum devenise o parte din ea, o parte la care nu putea renunța. Paharul de vin roșu de Fronsac era aproape gol, iubea vinul roșu franțuzesc, era ușor acrișor însă cu o tentă dulceagă, potrivindu-se întocmai cu întreaga ei personalitate, își turnă încet un altul și trase adânc din țigara aproape stinsă. Nici nu-și aducea aminte dacă mâncase ceva ce s-ar fi putut numi mâncare în acea zi, poate doar niște alune de pământ, câteva semințe de quinoa aruncate într-un iaurt, poate si un măr ce-l lăsase început și pe care Alice trebuise să-l arunce, în rest doar cafea, fumul toxic al țigărilor și un vin franțuzesc, combinația ce-i mânca pe zi ce trece din sănătate, atât fizic cât și psihic.

Soneria de la ușă distruse ambientul, nu voia să răspundă, nu voia să vorbească cu cineva, voia să rămână singură cu sine, să nu se gândească la cei din jur, să treacă peste faptul că e tristă că a încheiat o prietenie frumoasă, însă că era fericită că relația cu Eric se terminase. În fapt asta simțea, vinovăție pentru faptul că e fericită că nu mai era legată de Eric, că era liberă, că își putea lua propriile decizii, însă în antiteză simțea că e o persoană oribilă pentru simplul fapt că-l rănise, iar discordanța dintre cele două o făceau să se retragă în sine, până în momentul când va fi pregătită să ia o decizie. "Toate gândurile astea te vor distruge într-o zi, Brigitte."

Soneria și bătăile în ușă o trezesc iarăși dintr-o transă profundă a minții, ziceai că mascați se hotărâseră să-i facă o vizită în acea seară, atât de puternice erau loviturile în biata ușă ce sigur luase și două, trei picioare. Privi resemnată ușa parțial deschisă a balconului, parcă încercând să alunge cu mintea persoana ce bătea în cea de la intrare ca disperatu la 11:30 noaptea, pentru că pentru oricine întreg la cap, la ora respectivă era noapte. Însă fără folos, încă câteva lovituri puternice de picioare în biata ușă, ce de fapt și de drept n-avea nicio vină.

Expiră extenuată, stinse țigara trăgând aer în piept și ștergându-și urmele de lacrimi, asta făcuse în ultima vreme, plânsese mai ceva decât un copil mic ce nu înțelege viața deloc însă care are totuși așteptări de la ea, plânsese precum o persoană slabă, emotivă și deloc obișnuită cu durerea, iar asta nu era ea, cândva a fost mai puternică decât toți bărbații puternici dintr-o familie, însă acum plângea doar pentru niște certuri de copii și despărțiri de adulți.