Hold me 'till the end

Capitolul IX

Când Jack închise laptopul își privi soția ce stătea într-unul din vechile fotolii pe care cei doi le-au cumpărat la începutul căsniciei lor. Lângă șemineul în care un foc mocnit ardea și încălzea seara aceea mult prea ploioasă, chiar și pentru gustul Parisului de altă dată. Citind Mândrie și Prejudecată cu o expresie serioasă, plină de interes pentru obiectul din mâna ei, dând paginile cu o finețe de parcă se temea ca nu cumva să le rupă accidental. O privea ca pe o regină celestă coborâtă din cer, ochii lui sclipeau privind-o pe ea, atât de nepăsătoare, în mica ei lume ce-și clădea temelia chiar în acel moment, frumusețea ei nu a apus deloc cu anii.

Părul ei, acum cenușiu, strălucea de parcă făcea reclamă la cel mai bun șampon ieșit pe piață, cu buzele ei micuțe ce șopteau câteodată câte un cuvânt, alteori apărea o încrețitură pe frunte în momentul în care cuvântul nu reușea să-i atragă prea mult atenția. Cu ochii ei, ochii căprui ai Noorei, ce au rămas cu trecerea anilor tot cei doi ochi de care Jack s-a îndrăgostit la prima vedere, cei doi ochișori ce l-au privit mereu cu o admirație formidabilă, cu o sclipire magică ce rar se mai întâlnea, cu o sinceritate plină de confort și liniște sufletească. Poate asta semnificau ochii Noorei, acea lumină pe care noi o căutăm de la începutul timpurilor, jumătatea lipsă din viața noastră, două perle întunecate ce așteaptă să fie regăsite într-o noapte lungă de vară.

Așteptă să spună ceva, orice, știa foarte bine că, deși citind, ascultase întreaga conversație cu tânărul de mai devreme. Draga lui Noora, mereu cu un pas înaintea lui, mereu rațiunea din toate planurile lui, mereu doza lui de realitate, ancora ce-l ținea la sol în momentele în care aripile lui îl duceau undeva mult prea sus pentru a mai putea respira. Așteptă în liniște nu mai mult de zece minute, zece minute în care o privi fix fără să scoată un sunet, fără să miște vreun deget, doar privind-o, știa că un răspuns va veni, știa că nu se va putea abține, știa că floarea din marele său deșert nu-l va dezamăgi. Într-un final, cu o voce impasibilă, plină de o neutralitate ce l-ar fi făcut și pe Karl Marx să răsufle impresionat, vocea Noorei se lăsă încet peste atmosfera din birou.

-"Există în mine o încăpățânare ce nu-mi îngăduie să mă las intimidată când o vor alții. Curajul meu crește întotdeauna ori de câte ori cineva încearcă să mă intimideze" nu crezi tu că acest citat o descrie întocmai pe Brigitte? – Noora nu-și ridică privirea din carte, vrând să pară extrem de indiferentă, chiar foarte departe de a pune întrebări la care oricum el singur va trebui să răspundă, avea un aer supărat.

-Și pe tine totodată – Jack mai că începu să râdă văzând-o pe draga lui Noora atât de îmbufnată – spune ce vrei să ști, am crezut că după atâta timp doar îmi vei spune când nu înțelegi ce fac. Spune, ce vrei să ști? – vocea bărbatului era ca o glumă proastă pentru femeia din fotoliul antic, răbufni, fără să vrea, ironic la remarca lui.

-Ce vreau să știu? – Noora își ridică ochii din carte și își dădu ochelarii jos, expresia feței demonstra că nu exista niciun motiv de râs în această situație în care Jack se băgase ca musca-n lapte – vreau să știu de ce ai mințit bietul băiat în halul ăla, mai că ți-ai bătut joc de el pe față, vreau să știu de ce i l-ai aruncat în brațe lui Brigitte, fără măcar să o întrebi înainte, așa ceva nu se face, dragul meu, mai vreau să știu de unde și până unde te pensionezi peste șase luni, dat fiind că exact ieri i-ai spus doamnei Rosier să nu-și facă griji pentru că încă nu te gândești la o posibilă pensionare timpurie, aaaa – ridicând sarcastic degetul spre cap, de parcă și-ar fi amintit ceva subit – și mai vreau să știu de ce l-ai manipulat în a veni aici când ști sigur că Brigitte nu va accepta în veci să o ajute pe acea Mia. Dacă – ridicând din nou degetul spre el – doar dacă îmi poți răspunde la aceste întrebări atunci îți voi spune și eu ceva ce tocmai am aflat în timp ce tu vorbeai la telefon cu italianul misterios.