Coperta a fost făcută de @M-astraea
Poți recomanda o carte care ți-a plăcut, poate voi ajunge să fac un capitol cu ea. :)
Program de postat: duminica
În momentul de față fac curat în capitole. Deci capitolele care sunt postate nu sunt în ordinea în...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
„Era neagră ca asul de pică și frumoasă ca păcatul pe care nu avuseseși niciodată curaj să-l comiți." (pag. 18)
„Delacroix plânsese puțin după ce mersese la culcare - așa făcea în multe nopți, mai degrabă de mila lui decât de mila celor care se prăjiseră de vii, sunt destul de sigur - și apoi îl scosese pe domnul Jingles, șoricelul, din cutia de trabucuri în care dormea. Asta îl calmase pe Del și dormise ca un copilaș tot restul nopții. Domnul Jingles își petrecuse noaptea cel mai probabil pe burta lui Delacroix, cu coada încolăcită peste lăbuțe, fără să clipească. Era ca și cum Dumnezeu ar fi hotărât că Delacroix avea nevoie de un înger păzitor, însă, în marea Lui înțelepciune, decisese că un șoricel era suficient pentru un șobolan așa cum era prietenul nostru criminal din Louisiana." (pag. 51-52)
„M-am oprit brusc din râs, dintr-odată simțind cum frigul îmi cuprinde carnea până în oase. Aș vrea să spun că nu știu de ce m-am simțit astfel - nimănui nu-i plac lucrurile care ne fac să părem caraghioși -, dar desigur că știu și, dacă pot spune adevărul despre restul întâmplărilor, pot spune adevărul și despre asta. Preț de o clipă m-am închipuit fiind acel șoarece, nu un gardian, ci un simplu criminal condamnat acolo, pe coridor, condamnat, însă tot reușind să se uite cu curaj spre un birou care probabil i se părea înalt de cinci kilometri (așa cum ni se va părea și nouă, de bună seamă, într-o zi scaunul lui Dumnezeu în Ziua Judecății). Se uita la acei uriași cu glasuri apăsate, îmbrăcați în albastru, care stăteau dincolo de birou. Iar acești uriași îi împușcau semenii cu pistoale cu aer comprimat sau îi dădeau la o parte cu mătura sau puneau capcane ca să-i prindă, capcane care le frângeau spinările, în timp ce ei se furișau cu mare grijă peste cuvântul VICTOR ca să roadă brânza de pe plăcuța de cupru." (pag. 62-63)
