Citate din cărți

Bărbați fără femei - Haruki Murakami

     Titlu: Bărbați fără femei

     Autor: Haruki Murakami 

     Genuri: ficțiune, short stories

     Editura: Polirom

     Nr. pagini: 229

     „Intrasem la facultate în Tokio și, așezat în trenul Shinkansen către capitală, mă gândeam de unul singur că, dacă mă uitam în urmă la cei optsprezece ani de viață de până atunci, cea mai mare parte a lucrurilor care mi se întâmplaseră mă rușinau. Și nu încerc deloc să exagerez. Adevărul este că erau lucruri jenante, pe care preferam să nu mi le amintesc. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât propria persoană îmi devenea mai nesuferită. Sigur că aveam și câteva amintiri minunate. Nu îmi lipsea cu totul experiența unor gânduri mai senine. Eram de acord cu asta. Numai că dacă te uitai la numărul lor, lucrurile care mă făceau să roșesc, să mă iau cu mâinile de cap. erau de departe majoritare. Uitând-mă înapoi. viața mea de până atunci și modul meu de a gândi erau nespus de banale și infinit de triste. Probabil că erau niște rămășițe de clasă de mijloc, lipsite de imaginație. Aș fi vrut să adun toate lucrurile astea și să le îndes în fundul unui sertar mare. Sau să le dau foc și să rămână doar fumul din ele (nu stiu însă ce fel de fum ar fi ieșit). In orice caz, voiam să le dau uitării și să încep o viață nouă în Tokio, să fiu un alt om. Voiam să încerc să creez acolo un posibil nou eu. Iar a renunța la dialectul de Kansai și a mă obișnui cu un alt fel de a vorbi a fost calea concretă (dar și simbolică în același timp) de a face asta. Până la urmă, lucrurile pe care le spunem ne definesc. Cel puțin, așa credeam eu la optsprezece ani." (pag. 47-48)

     „Însă când mă gândesc la mine la douăzeci de ani, îmi amintesc cât de singur eram. Nu aveam o iubită care să-mi încălzească sufletul și trupul, și nici vreun prieten cu care să pot vorbi tot ce aveam pe inimă. Îmi petreceam zilele fără să stiu ce să fac și nici nu aveam vreo perspectivă asupra viitorului. În general, mă închideam adânc în mine. Uneori, se întâmpla să nu vorbesc cu nimeni câte o săptămână întreagă. Am ținut-o așa cam un an. Un an lung. Nu știu nici măcar dacă perioada aceea s-a transformat într-o iarnă aprigă care să lase înăuntrul meu un inel de creștere important." (pag. 78)

     „Mă simțeam bine de fiecare dată când, la sfârșit de săptămână, petreceam o oră împreună cu el la o bere. Știa să poarte o conversație și avea și subiecte bogate de discuție. Avea un simț al umorului lipsit de aluzii obscure, direct și ancorat în realitate. Îmi istorisea tot felul de povești interesante din spatele scenei despre chirurgia estetică (desigur, fără să încalce confidențialitatea informațiilor despre pacienți) și îmi dezvăluia multe lucruri interesante despre femei. Însă ceea ce îmi spunea nu cădea niciodată în vulgaritate. Vorbea despre iubitele sale cu respect și dragoste și evita întotdeauna cu mare atenție să divulge informații care ar fi putut fi legate de o persoană anume.

     — Un gentleman nu spune prea multe despre taxele pe care le plătește și despre femeile cu care se culcă, mi-a zis el odată.

     — Cine a spus asta? l-am întrebat.

     — Eu am inventat-o, a răspuns el impasibil. Bineînțeles că în privința taxelor, uneori ești nevoit să discuți cu un contabil." (pag. 86-87)

     „I-am spus că nu pot să-i spun anume ce măsuri să ia, dar din câte îmi povestise, ce simțea el era o chestie clară și usor de înțeles. Era exact ceea ce se cheamă „iubire" — să îți pierzi controlul și să simți că ești zvârlit încolo și încoace de o forță care nu poate fi stăvilită. Cu alte cuvinte, nu trecea printr-o experiență ieșită din comun, de care n-a mai auzit nimeni. Doar s-a îndrăgostit serios de o femeie. Simte că nu vrea să piardă persoana iubită. Că vrea să fie mereu cu ea. Dacă nu se pot întâlni, lumea o să se sfârșească. Sunt sentimente firești, des întâlnite. Nu e nici straniu, nici anormal. E o scenă obișnuită din viața oamenilor.

    Cu brațele încrucișate, doctorul Tokai s-a gândit o vreme la ce-i spusesem. Părea să fie un alt lucru pe care nu prea reușea să-l înțeleagă. Poate că îl era dificil să priceapă conceptul de scenă obișnuită din viața oamenilor. Sau poate că de fapt asta era ceva ce devia de la actul de a iubi." (pag. 100-101)

     „„Te-am rănit puțin, nu?" îl întrebase soția lui. „Sunt și eu om și pot fi rănit", răspunsese Kino. Dar nu era adevărat. Sau cel puțin, era pe jumătate minciună. „Nu m-am simțit suficient de rănit atunci când ar fi trebuit să fiu rănit", a recunoscut Kino. „Când ar fi trebuit să simt durere adevărată, mi-am înăbușit niște emoții vitale. Am evitat să dau piept cu realitatea, pentru că nu voiam să simt nimic intens, și așa am ajuns să port în mine o inimă goală, fără miez. [...]"." (pag. 183)