Coperta a fost făcută de @M-astraea
Poți recomanda o carte care ți-a plăcut, poate voi ajunge să fac un capitol cu ea. :)
Program de postat: duminica
În momentul de față fac curat în capitole. Deci capitolele care sunt postate nu sunt în ordinea în...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
„Da Yong ridică trupul țeapăn în brațele sale și îl privi. Fața i se păru urâtă, așa că netezi pe spate părul cărunt. Dar asta nu ajută cu nimic. Scoase o batistă albă și încearcă să șteargă sângele de pe fața hamalului, dar nu reuși, așa că îi acoperi fața cu batista. Da Yong avea o regulă: nu lăsa niciodată persoanele pe care le omora să arate atât de rău. Nu era mulțumit până nu curăța tot sângele, până nu îl aranja părul și îi ștergea orice expresie de groază sau uluire de pe față. Apoi îndrepta gulerul lui (al ei)și îi aranja pantalonii. Moartea era ultima apariție a unui individ pe scenă și nu se putea prezenta așa rău. Era de neiertat. Mortul nu ar fi tolerat asta și nici Da Yong. Da Yong nu suporta să-l vadă pe bătrân arătând atât de rău, mort fiind, atât de supus și sărăcăcios și, pe deasupra, bătut măr." (pag. 70)
„După ce termina cineva de vorbit la masă, pauza care urma ar fi convins orice spectator că acea sfârșit. Dar, cinci minute mai târziu, ar fi descoperit că de fapt nu se încheiase deloc, ci doar continua în tăcere. Înainte ca vreunul dintre ei să înceapă să vorbească, trebuia mai întâi să preia vorbele antevorbitorului său, să le prelucreze în minute și să repete mental propriul răspuns (în timpul acesta asigurându-se că nu va întrerupe replica altui vorbitor). Pasul final era să înghită mâncarea din gură.
Deoarece familia Koehler era formată din oameni tăcuți, fiecare era un poet. Ei vedeau poezie în orice lucru, doar că nu recitau. Sau poate că o recitau din priviri. Ochii lor erau adânci, dar nu foarte expresivi, pentru că trebuia să stăruie mult cu privirea asupra unui anumit lucru, până când poezia se transmitea de la ochi la creier și de la creier înapoi la ochi." (pag. 96)
„Lumina albă s-a oprit lângă tine acum, strălucind pe un castron plin pe jumătate cu orez, ultima ta masă înainte de moarte. Întinzi mâna, iei o boabă de orez și o bagi în gură. Îndată, orezul devine căldura care îți furnică trupul. Dar ești încă prea slăbită ca să te întrebi cum a intrat în cameră acel cerc luminos sau ce este.
Privirea ți se limpezește treptat. Reușești să te ridici din pat și să urmărești forma rotundă, strălucitoare. Un miriapod mare atârnă în aer; privind îndeaproape, observi că se cațără pe o împletitură de păr negru. Părul atârnă de la patul de sus și, când îl urmărești, ajungi la un cap, apoi la o față. A mai fost cineva cu tine aici tot timpul. Cercul luminos se așază pe capul ei. Tovarășa asta a ta e moartă. E moartă, dar îți ține companie. A murit de ceva vreme; mi se pare că a şi început să miroasă puțin. Dar tu crezi că n-a murit de mult: un bol stă lângă fața ei, iar picăturile de ceai au curs printre scândurile patului pe fața ta. Asta te-a făcut să crezi că ea le-a vărsat ca să te cheme, ca să vorbească cu tine." (pag. 107-108)
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
