Citate din cărți

Tăiţei chinezeşti - Ma Jian

     Titlu: Tăiței chinezești

     Autor: Ma Jian

     Genuri: ficțiune, short stories

     Editura: Curtea Veche

     Nr. pagini: 231

     „Antreprenorul își plătea polițele. În anul în care Ceaușescu urma să vină în vizită, primăria a decis să ascundă cele mai urâte clădiri de pe principalele bulevarde îndărătul unor panouri de lemn presat, pe care să se picteze câte un șir de case arătoase. Ceaușescu urma să treacă pe lângă acestea în vizită, așa că numai impresia conta. Un astfel de panou fusese pus și în fața blocului în care locuia antreprenorul cu mama lui, care îi lăsase fără lumină și fără aer. Erau niște ferestre tăiate în plăcile de lemn presat, câte una la fiecare cinci metri, dar spre ghinionul lor cea mai apropiată fereastră era în dreptul vecinului. Primăria le dăduse acestor vecini și câte o draperie, pe care nu trebuia să o pună decât preț de cinci minute, până trecea mașina lui Ceaușescu, după care puteau să o păstreze. Antreprenorului treaba asta i se păruse cât se poate de necinstită, de vreme ce și el, și vecinii erau din aceeași categorie, anume una dintre cele „cinci categorii negre", cărora le erau interzise slujbele la stat. Dar, la urma urmelor, nu era chiar așa o tragedie o bucată nenorocită de perdea. Când începuseră să demonteze „vilele de mucava", el a profitat de dezordinea generală și a șterpelit o bucată de panou și câteva scânduri ca să-și facă niște mobilă, mai târziu. Însă cineva l-a văzut și l-a turnat la maliție, astfel că fusese dus la secție și interogat câteva ore bune. Pe atunci avea doar paisprezece ani." (pag. 40)

     „Mai întâi realiză că genul acela de inocență în care se văzuse sine in trecut nu fusese decât o păcăleală. De fapt, ea punea tot timpul ceva la cale. Și atunci când se delecta cu mirosul florilor proaspete și cu vederea cerului albastru, extazul ei nu era decât pe jumătate, căci avea tot timpul un ochi deschis. Până si atuncı când se adâncea în scrierile ei, tot nu era în stare să închidă acel ochi treaz. În piesa ei scosese la iveală acea urâțenie pe care orice femeie se străduiește să o țină ascunsă, mirosul putred al respirației care ieșea de după dinții albi, imaculați, șuvița de păr neastâmpărat care, de fapt, ascundea ditamai gușa, tăcerea pe care și-o asuma ca sa nu spună vreo prostie, hainele largi care nu lăsau să se vadă ce piept plat are. Și pe când își contura defectele, Su Su zări un glob luminos, cu strălucirea aceea misterioasă pe care o vezi după o încercare de sinucidere." (pag. 67)

     „O jumătate de veac a trecut pe lângă noi şi iată-ne aruncați în mijlocul unei lumi noi, fără hartă sau busolă. Mai poate o societate ca a noastră, ologită de dictatură, să-și găsească drumul prin lumea modernă? Nici nu suntem în stare să gândim cu propriile noastre minți, pentru că ne lipsesc punctele de sprijin, suntem străini şi goi. Ne punem o mască obraznică și egoistă numai ca să nu vadă nimeni cât de prost ne simțim." (pag. 84)

     „(Ce ciudate mai sunt şi relațiile dintre oameni, gândi scriitorul. Ne purtăm frumos, ba chiar exagerat de frumos, cu acei oameni de care ne e teamă, în schimb cu cei timizi şi retrași ne purtăm ca niște despoți. Rolurile ne sunt, practic, stabilite de către parteneri. Cu toții avem o natură dublă. Redactorul se purta ca o slugă cu soția lui, iar cu textilista - ca un stăpân - roluri pe care nu le-ar fi putut juca cu celelalte femei. Trecem cu toții de la un rol la altul. Şi, cine ştie, dacă scriu în continuare această poveste, poate că textilista va ajunge să se poarte mai sălbatic decât însăși romanciera.)" (pag. 110)

     „(DISCUTIILE ASTEA NU DUC NICĂIERI De multe ori, scriitorul și oaspetele său, donatorul, preferau să se oprească in mijlocul conversației, în loc să ducă argumentația pană la capăt În această seară, însă, şi asta merită consemnat, se pare că donatorul e cel care are dreptate. Din fire, donatorul e un materialist și crede cu tărie că orice om trebuie să facă tot ce-i stă împuținat să apuce tot ce-i trebuie din această lume oribilă. De cealaltă parte, scriitorul e un idealist, însă de câte ori se lovește de cruda realitate sau de propriile eșecuri își ia un aer de indiferență cu care încearcă să-şi depășească starea de dezamăgire. Practic, e ca un olog care, e drept, poate să gândească, dar nu poate să se deplaseze. În creierul lui subnutrit stă și țese tot timpul povesti pe care ştie prea bine că n-are să le scrie niciodată.)" (pag. 186)