ASA TATA, ASA FIU

5

- Acum urmeaza al meu! Asta am spus de fiecare data.

- Termina! Edmond! Serios acum!

Am zambit. In acel moment mi-am dorit sa nu fi existat acea zi de toamna... Sa fi inceput acum totul... Ne comportam ca doi iubiti acum. Eu cu tachinarile, ea cu apostrofarile! Nu asa merge treaba intr-o relatie?

Pe masura ce se striga nume dupa nume, am privit in jurul meu tot mai des. Am observat multe priviri atintite pe mine. Unele cu invidie... altele cu uimire... si cele mai multe cu interes...

Dintr-odata, eram vedeta scolii noastre. Eram in centrul atentiei! Toti ochii erau atintiti pe mine... Daca ma simteam bine in centrul atentiei? Da! Am adorat acest sentiment! Am adorat sa ma simt important pentru prima data in viata mea. Am simtit cum isi face loc mandria in capul meu. Pe masura ce se apropia podiumul si numele meu inca nu fusese strigat, eram din ce in ce mai tensionat... Adrenalina alerga prin vene... agitandu-ma... Am inceput sa strang si sa destrang pumnii pentru a incerca din rasputeri sa ma controlez.

Iata podiumul... Locul trei... Nu eu.... Locul doi... Nu eu... Locul intai: Edmond Kardos! Asta sunt eu! Daaa! Am castigat! Stiu ca am repetat ca nu am vanat acest concurs, dar nu am putut sa nu ma exteriorizez . Repet: Aveam doar paisprezece ani! Emotiile sunt imense la acea varsta si oricat te-ai stradui nu le pot tine mereu in frau. Asa a fost si acum! Atunci cand mi-am auzit numele, am pasit in centrul ringului de dans, incercand sa respir cat mai adanc sa imi pot controla reactiile... Am pasit singur in cerc. Era momentul meu! Imi amintesc ca am zambit... ba nu! Am ranjit de satisfactie! Soarta m-a razbunat! Si tot asa ma voi razbuna si eu! Am intrat intr-o stare de euforie, ce mi-a cam intunecat mintea... Nu era neagra complet... Era undeva la o nuanta de gri. Nu stiu. In acel moment parca eram singur in toata sala aia mare. Nu am putut sa ma concentrez pe moment... Am mai inspirat odata adanc sa imi oxigenez creierul si am simtit cum imi este asezata coroana de "mister" pe cap. Haide, Edmond! Revino-ti! Haide! E momentul tau! Nu te face de rusine tocmai acum! Totul a reinceput sa prinda din nou culoare. Auzeam acum uralele colegilor mei. Auzeam acum aplauzele lor. Mi s-a inmanat microfonul pentru a rosti cateva cuvinte. Ce sa spun? Care ar putea fi cuvintele potrivite in acel moment?

Am ramas pe podium si am privit prin sala, apoi am inceput sa vorbesc:

- Va multumesc pentru acest moment! Nu m-am gandit vreodata ca as putea sta aici cu coroana asta pe cap. Nu am visat niciodata asa ceva. Asa ca, drag juriu si cei care au hotarat acest rezultat al concursului, va multumesc ca m-ati facut sa fiu mandru de mine pentru prima data in viata mea si succes la examene!

- Edmond! A fost doar meritul tau. Spre deosebire de consursul fetelor, tu ai fost votat in unanimitate... De departe ai fost cel mai bun dintre cei buni! Felicitari. Pregateste-te pentru inca un dans cu partenera ta. Pentru ca urmeaza dasul "miss si mister".

Eram acum perfect lucid... Iesisem din starea aceea de euforie si acum ma bucuram de succesul meu neplanificat. Eu, bastadul, am invins! Si toata lumea a vazut asta! Am invins! Mi-am aruncat ochii roata prin sala mare, sa incerc sa imi prelungesc acea stare incredibila de vanitate la cote colosale... Cand, la un moment dat m-am uitat catre intrare, am vazut un chip in cadrul usii mari de sticla... atat de cunoscut deja... Era Narcisa mea... Zambea satisfacuta de victoria mea. Cand privirile ni s-au intalnit m-a cuprins o stare foarte ciudata pe care nu mi-am putut-o explica. Stiu doar ca am avut nevoie de tot autocontrolul meu sa nu ma reped spre usa si s-o iau in brate pe cea care m-a ajutat sa ajung aici! S-o strang cu putere si s-o sarut in vazul tuturor. Insa stiam ca nu am voie sa fac asta, daca voiam sa imi continui planurile si sa ma razbun pe Carmen. Daca ea m-ar fi vazut cu Narcisa in brate, tot planul meu s-ar fi dus de rapa. Nu ar mai fi avut incredere in mine si nu as fi putut duce planul pana la capat. Asa ca, dupa ce i-am prins privirea mandra si i-am zambit scurt, mi-am mutat ochii pe chipul lui Carmen care era toata zambet si astepta sa imi reiau locul in mijlocul ringului de dans si sa ne incheiem noaptea dansand... Si din nou am avut tendinta de a da inapoi... Din nou am fost pe punctul de a renunta la planul meu de razbunare pe Carmen. Din nou am vrut sa ma opresc aici. Pentru o fractiune de secunda m-am intrebat ce s-ar intampla daca m-as opri aici? Care ar fi continuarea? As pierde prietenia grupului meu... As pierde-o pe Narcisa... As pierde viata mea libera... As fi dependent din nou de mama, iar aceasta nu mai era in stare sa se intretina nici pe ea, cum sa ma intretina pe mine... As pierde sursa mea de venit... dar as avea iubirea pe care am visat-o atata vreme... Insa atat. Iubirea visata, care poate, maine se va transforma in rutina, iar poimaine in despartiri... Poate ca acum, Carmen simte pentru mine altceva, insa nu stiu daca poimaine nu as auzi din nou acelasi cuvant cu care m-a lovit in toamna! Si atunci ce s-ar alege de mine? Nu! Nu am voie sa ma opresc... si nici sa aman prea mult... exista riscul sa renunt... va trebui sa imi amintesc mereu cum m-a scuipat cu dispret in timp ce mi-a aruncat cuvantul bastard... in obraz.

Of! M-am recules rapid... si i-am intors zambetul, coborand de pe podiumul improvizat, apropiindu-ma agale, din nou, de partenera mea, fara sa mai bag in seama privirile celorlalti.

M-am apropiat de Carmen si am intins din nou bratul spre ea. Pentru a treia oara azi. Acum nu mai aveam nicio emotie. Narcisa va ramane. Carmen a cazut in plasa. Asta era ceea ce a contat pentru mine. Faptul ca am luat un bonus, ma bucura, e adevarat, insa nu fusese pe lista mea.

- Dansezi? Am intrebat-o eu, din nou, zambind asa cum m-a invatat Narcisa.

- Sunt onorata, a raspuns Carmen cocheta.

Am inceput sa dansam in mijlocul ringului... din nou doar noi doi. Sarbatoritii zilei. Castigatorii zilei... Nu am incercat nicio conversatie. Toti erau cu ochii pe noi. Asa ca am preferat doar s-o privesc sa imi umplu mintea cu acest moment.

Cand ultimele acorduri s-au stins marele eveniment s-a inchis oficial. Era noaptea tarziu si era timpul sa mergem spre casele noastre. Am iesit din sala, cu un fel de nostalgie, la brat cu Carmen, dar nu am putut sa prelungesc timpul ca sa mai profit de prezenta ei pentru ca parintii asteptau deja in parcari. Doar pe mine nu m-a asteptat nimeni. Cine sa ma astepte? Mama? Probabil zacea beata in bucatarie sau era in bratele vreunui barbat agatat pe strada.

Carmen s-a intors spre mine, zambind, incantata de tot ceea ce s-a intamplat in noaptea asta. M-a privit cu ochii ei mari si m-a intrebat direct:

- Ne mai putem vedea dupa festivitatea de premiere?

- Asta am vrut sa te intreb si eu, am raspuns, intorcandu-i privirea, savurand momentul.

Lantul se strangea in jurul ei si stiam de acum ca planul imi va iesi. Nu am indraznit mai mult in acel moment. As fi vrut s-o sarut, dar m-am temut ca ne vad parintii ei si nu am vrut sa imi ingreunez situatia. Tatal ei ar fi putut sa ii interzica sa se mai vada cu mine. Ea a asteptat o scurta secunda, probabil se intreba si ea daca fac acest pas, iar daca a vazut ca eu ii tin cuminte palmele intre palmele mele, mi-a mai zambit o data, apoi s-a desprins de mine si s-a indreptat spre masina tatalui ei, intorcandu-se inca o data pentru as flutura mana in semn de salut.