ASA TATA, ASA FIU

37

Am inspirat adanc... si am revenit in realitatea stralucitoare... la care nici nu am indraznit sa visez, darmite sa sper... Nu mi-am putut inchipui acum zece ani ca ar putea exista si pentru mine atata fericire... Ca ar putea exista si pentru mine atata iubire...

Am zambit... privindu-mi sotia... care stralucea in bratele mele... si...

Si in sfarsit, in sfarsit, am sarutat-o... Prima data i-am sarutat fruntea neteda... asa cum facusem de fiecare data... Asa cum ne despartisem acum fix zece ani... Apoi am sarutat-o in fata tuturor... fara teama ca o pun in pericol... fara teama ca voi fi constrans sa fac lucruri odioase din cauza acestui sarut... Fara sa ma mai tem de nimic... Am sarutat-o asa cum o sarutasem cand ne-am aflat notele examenului din clasa a opta... Am sarutat-o asa cum o sarutasem in cladirea dezafectata, inainte de a auzi vocea Narcisei... Am sarutat-o asa cum o sarutasem in padure... Cu aceeasi ardoare... cu aceeasi iubire... Am sarutat-o fara sa ma gandesc la nimic altceva... decat la sarutul nostru care voia sa stearga din calendar acea crunta zi de acum fix zece ani...

Nimeni nu a incercat sa faca nimic sa ne opreasca... Stiam ca in asemenea momente se gaseste cate unul care sa aplaude... si sa intrerupa sarutul mirilor... insa acum nimeni nu a facut asta. Toti ne-au respectat momentul... Toti au asteptat... in liniste...

Cand, in sfarsit ne-am desprins buzele, am mai imbratisat-o o data... mangaindu-i obrazul imbujorat...

- Te iubesc, ingerul meu drag... Carmen a mea...

- Si eu te iubesc, Edmond al meu... si multumesc pentru tot... Stii cat e ora? E opt si zece minute... E ora sarutului tau pe fruntea mea, fotografiat de Alexandra... Stiu... Alexandra mi-a aratat poza originala din calculator... Acolo se vede clar data si ora cand a fost facuta poza... Gata! Vom continua de acolo... De la acel sarut... Asta ar fi trebuit sa se intample dupa sarutul tau pe frunte...

Hm! Si ea se gandise la sarutul meu pe fruntea ei de acum zece ani... Da! Am putea relua de acolo viata noastra... si sa stergem tot ceea ce ne-a tinut departe unul de celalalt... Sa stergem toata amaraciunea... toata asteptarea dureroasa... Sa stergem tot dorul care ne-a macinat...

I-am zambit si am aprobat cu ochii in lacrimi... apoi m-am intors spre invitati... cu Carmen in bratele mele... Totul stralucea intr-un amurg de vis al lunii iunie...

Alex a fost primul care ne-a imbratisat... si ne-a felicitat...

- Edmond! Frate! In sfarsit ai invatat sa fii fericit! In sfarsit ti-ai dat voie sa fii si tu fericit! Asa te vreau de acum inainte! Fara regrete... fara amintiri negre... fara tristete in priviri... fara ganduri distrugatoare... Promit ca voi fi alaturi de voi, atat cat ma va lasa Dumnezeu pe pamant... Avem nevoie de tine... Insa avem nevoie de tine asa cum esti acum! Si tu stii de ce... Tocmai ti-am spus azi... Tu esti mandria mea! Tu esti realizarea mea cea mare in lumea asta! Tu esti revelatia mea! Tu m-ai facut mai bun! Edmond! Si asta poate sa iti confirme toti cei care ma cunosc... Ai grija de voi... Carmen e a ta, asa cum nici nu ai sperat tu acum zece ani... De acum, ea sa iti fie prioritatea. Nimic altceva... Nu mai ai niciun motiv sa o tii departe de tine... Sa nu o mai lasi de langa tine, Edmond! De acum vreau sa va vad doar impreuna... Ati suferit destul unul dupa celalalt... Felicitari! Va meritati unul pe celalalt...

- Multumesc, frate! Promit sa ma tin de ceea ce mi-ai spus tu... si ma bazez pe tine in continuare...

Apoi a fost randul Alexandrei sa ne felicite...

- Vezi Edmond, ti-am spus eu ca toate se leaga... daca ai credinta si speranta... Misiune indeplinita. Ti-am pastrat vie speranta asa cum mi-ai cerut tu acum zece ani! De acum depinde doar de voi sa fiti fericiti... Suntem mandri de voi! Ati demonstrat ca exista iubire atat de mare incat sa reziste timpului si asteptarilor... si dorului...