ASA TATA, ASA FIU

16

Am inspirat adanc... dar cu grija. Rana era acolo. Si o voi mai avea o perioada.

- Edmond, vrei sa ii spun lui Tudor ce ai hotarat? Trebuie sa il sun sa ii spun ca te simti mai bine. A insistat sa il sun la orice ora.

- Nu! Las-o asa! Nu e nevoie. Nu ma derajneaza daca ei nu stiu adevarul. E suficient ca stiu eu. Si stiti voi.

- Bine! Asta imi place cel mai mult la tine. Discretia ta. Nu spui mai mult decat e necesar. Asta e o calitate rara. Deci il sun pe Tudor. Ies doar sa vorbesc cu el si sa il chem pe Alex. E turbat acolo sus. E disperat!

- L-am auzit... Va trebui sa vorbesc cu el. Am murmurat eu.

- Ma intorc. Doctorul ne-a lasat tratamentul. Va trebui sa il iei cu strictete. Nu ii spun nimic lui Alex acum. Ii spun cand suntem toti. Se va bucura, sunt sigur.

Am ramas din nou singur. Am mai inspirat odata lung... si am inceput sa procesez ceea ce tocmai am hotarat. In afara de Carmen nimic nu ma asteapta afara. Nimic si nimeni. Iar Carmen mi-e interzisa. Nu as putea sa fiu cu ea. Nu in conditiile astea. Nu cu riscul sa ii fie rusine cu mine. Nu as putea trai cu asta. Si atunci nu am nici un motiv sa plec. Nu mai e vorba de fetele pe care le voi trimite dincolo. Voi alege cum trebuie. Voi alege fete care oricum asta ar fi hotarat sa faca si in tara. Si atunci, vorba lui Alex: de ce sa nu profit si eu de asta? Eram hotarat sa nu mai calc niciodata in subsolurile vilei. Niciodata! Iar asta pot s-o fac. Oricum Alex imi promisese ca nu mai vad subsolurile, asadar poate ramane asa in continuare. Voi avea o familie. O familie intreaga. Voi avea frati. Imi voi putea continua scoala. Voi avea bani. Pe cand ma voi intalni cu tatal meu, vom fi de la egal la egal. Acum incepeam sa intrevad o continuare a vietii mele si dupa intalnirea cu tatal meu. S-ar putea sa ma intorc. Asta depinde de ce va fi pana atunci. Insa, oricum orizonturile mi s-au largit... Apoi un alt gand m-a facut sa ma incrunt. I-am promis lui Carmen ca nu raman intre ei. Ca voi fi eu. Hm! Vad eu ce va fi peste patru ani si inca cinci. Acum conteaza prezentul. Si acum conteaza ca sunt liber. Liber sa plec oricand. Liber sa-mi hotarasc viata. Nu le mai apartin viu sau mort. Sentimentul asta a fost unul inaltator. Dupa multa vreme de amaraciune, am simtit ca poate exista viata pentru mine. Dupa astea trei zile de chin se intrevede luminita de la capatul tunelului. Insa un lucru era cert. Voi fi liber sa o vad pe Carmen... Stiu ca o voi veghea asa cum am vegheat-o in anii de scoala. Si uneori o voi putea vedea de la departare... Cand voi fi in stare sa o vad fara sa alerg in bratele ei, ma voi apropia de ea. Doar s-o vad. Doar sa stiu ca e bine. Doar sa ma asigur ca viata ei curge lin. Asta voi face.

Aici am ajuns cu gandurile cand am auzit din nou usa de la intrare si mai multe voci, apoi Alex a alergat spre camera mea.

- Edmond, frate! Esti bine?

Hm! In ultimele ore, am auzit cuvantul "frate" din gura lui Alex de mai multe ori, insa abia acum au capatat un alt sens. Imi va fi ca un frate. Stiam asta deja. Simteam. Simteam ca ne vom intelege.

- Da, Alex. Sunt mai bine. Am raspuns, zambind, cat de cat. Stiam ca nu voi fi in stare sa rad in hohote niciodata. Nu o facusem nici pana acum. Nici pana sa ajung aici. As putea sa numar pe degete de cate ori am ras in viata mea. Dar poate ca zambetul meu real se va putea largi la un moment dat. Deocamdata, foloseam invataturile Narcisei. Si probabil inca ceva vreme de acum inainte, la fel va fi. Insa va veni o vreme cand voi putea sa zambesc si eu. Sa zambesc sincer si larg si din tot sufletul. Asta va fi urmatoarea mea tinta. Sa pot sa am un zambet larg ca al lui Alex. Nu sa joc teatru! Nu sa ma prefac.

- Doamne! Edmond! Ce m-ai speriat! Vino, Alexandra! E bine! Vino!

In camera si-a facut aparitia si sora lui Alex. Tatal lor inca nu intrase. Il auzeam vag, vorbind la telefon. Probabil, vorbea cu Tudor. Alexandra a pasit sfios in camera, privindu-ma atenta.