Never forever (boyxboy)

Capitolul 2

Everest.

( ... )

După semnul de afară mă așteptam la ceva mai... gălăgios.

Ceva mai energic, oricum.

Clubul este gol iar asta explică lipsa muzicii. Lipsește bodyguardul, cred că este aproape ora închiderii. Locul este spațios, puțin diferit de un club normal, dar drăguț.

Sunt mai multe separeuri pe margine iar în mijloc un bar înconjurat de ringul de dans.

- E cineva pe aici? Întreb și mă apropi de bar.

- Am închis, se aude o voce urmată de apariția unui bărbat.

Acesta iese dintr-o cameră și închide ușa după el. Mă scanează cu privirea din cap până în picioare și realizez că am început să mă balansez de pe un picior pe altul.

Tipul mă intimidează, el trebuie să fie patronul. Arată că un șef; e îmbrăcat la cămașă, cu părul aranjat și mânecile ridicate.

- Nu m-ai auzit din prima? Cară-te, aici nu e grădiniță. Mârâie și se îndreaptă cu pași apăsați de bar.

- Ămmm... eu, știți, am văzut anunțul cu locul de muncă și voiam să văd dacă mai e valabil, îi răspund debusolat. Cred că o să plec, scuzați deranjul.

Mă întorc cu spatele și trag speranța că mă va opri. Nu am chef să merg la alt club. În plus, îmi place acest loc.

- Frate... stai. Îmi pare rău, a fost o seară cu turbulențe.

Mă întorc la el și îl scanez a doua oară din cap până în picioare. Arată epuizat. Se vede pe fața sa că nu a avut cea mai liniștită seară.

- Să înțeleg că ai nevoie de ajutor, mă îndrept spre bar.

- Ceva de genul, dă din umeri râzând. Am nevoie de mai mulți angajați. Se apleacă și scoate o doză de suc de undeva de sub bar.

- Pentru asta sunt aici, câți angajați ai?

Mai scoate o doză și mi-o înmânează. O deschid și beau o gură.

- Unul, doar eu. Nu am deschis de mult, cred ca se fac două luni. Am crezut că o să bată vântul dar a fost invers, se pare mai există oameni cărora le place să socializeze în locuri ca astea.

- Sunt nou în oraș, am venit random aici.

- Boboc la facultate? Întreabă râzând.

- Dap, am un orar haotic și mă gândeam că job-ul acesta mi s-ar potrivi.

- Sunt cam cu capul în nori... ce acte trebuie să îmi dai? Nu mă pricep la asta, șoptește pentru el mai mult.

- O foaie cu actele mele pe care nu o am. Stai așa... mă vei angaja? Nici măcar nu m-ai întrebat chestii personale. Dacă sunt un hoț?

- Casa de marcat e acolo, îmi arată cu degetul peste umărul său. Stai calm, am un fel de calitate care mă ajută să-mi dau seama dacă pot avea încredere într-o persoană doar dintr-o privire.

Mă uit ciudat la el și privirea mi se îndreaptă spre casa de marcat.

- Ah, atunci pot reveni cu detalii, zic zâmbind și îi întind mâna. Elias Wilder, mă prezint.

- Everest Heston, îmi prinde mâna și mi-o strânge, la fel ca muntele.

Ce nume interesant, la fel ca muntele. Mă întreb ce poveste este în spatele numelui său. Mă întreb ce secrete ascunde un om cu așa nume.

- Încântat, cred că ar trebui să plec.

- Vrei să căutăm pe net fișa din aia și să o completezi?

- Nu m-am mai angajat niciodată la 3 dimineața, dar da.

- Nici eu nu am mai angajat pe nimeni, mai ales la 3 dimineața. Triplă premieră presupun.

Privind i se plimbă pe mine și îmi face semn cu capul să îl urmez. Scoate din buzunar un set de chei și încuie ușa de la intrare. Mă uit cruciș la el dar nu spun nimic. Nu văd nicio macetă sau vreun semn că m-ar putea omorî așa că îl urmez. El intră primul și am grijă să las ușa deschisă în urma mea.

Cine știe ce dement mai e.

Îmi deschid un scaun pliabil și mă pun vizavi de el. Apasă butonul de deschidere al calculatorului și se strâmbă la ecran.

- Vechitură, mormăie și își deblochează telefonul.

- Nu funcționează? Îmi întind gâtul să văd.

- Nah, cine știe câți ani are, l-am găsit aici când am cumpărat locul. Și ieri am văzut că mergea... adaugă mai mult pentru el.

- Poți căuta pe telefon, ridic din umeri.

- Asta fac... ah, am găsit. Se apleacă și scoate dintr-un sertar o coală albă. Scrie categoria, pui două puncte și completezi.

Iau foaia și mă uit pe masă.

- Un... pix?

- Poftim, îmi dă un pix pe care îl scoate de cine știe unde.

Îi iau telefonul din mâna și mă apuc să umplu foaia de scris albastru. Pun pixul jos și îi dau foaia înapoi cu telefonul.

- O să te sun eu, se uită chioriș la foaie.

- Am înțeles, zic trist.

- Nu așa, adică... am nevoie de cineva, doar că nu știu ce să fac mai departe. O voi suna mâine pe sora mea, ea le are cu astea, eu nu. Nu prea cred că răspunde la ora asta.

- Am înțeles, oricum e okey dacă nu suni. Cred că mai sunt baruri le aici.

- Voi suna, dacă nu răspunzi, flutură hârtia, știu unde stai.

Îmi plimb privirea de la el la foaie și mă opresc puțin cam mult în ochii săi... albaștri cu tentă de gri. Clipesc des și mă ridic de pe scaun, băgându-mi mâinile în buzunare.

- E târziu... adică devreme, o să plec, mă fâțâi de pe un picior pe altul.

- Vrei să te conduc acasă?

- Nu, stau aproape, la câteva străzi.

- Oh, bine. Mă aștepți să sting toate becurile?

- Dacă insiști...

Ies din birou urmat de el și îl aștept lângă bar. E puțin ciudat că m-a pus să îl aștept dar nu destul de ciudat încât să intru la bănuieli. Mi se pare și puțin cam prietenos...

- Mergem? Învârte cheile pe un deget.

- Dap, îmi deschide ușa de la intrare și ies înaintea lui. Sa știi că nu e supărare mare dacă nu mă suni.

- Te voi suna, stai liniștit, trebuie doar să văd cum e chestia asta cu angajarea. Dă de două ori cu cheia în ușă și se întoarce cu fața la mine. Semnezi și stabilim turele tale, îmi face cu ochiul.

- Noapte bună, aștept apelul tău.

- Seară... dimineață frumoasă, Elias.

Everest... numele tău îmi stârnește curiozitatea.

Îmi bag mâinile în buzunare și o iau la pas spre cartierul meu. Nici nu îmi vine să cred că mă duc acasă, dar ce e de făcut? Aș mai rămâne pe bancă în parc dar poate voi mai reuși să dorm. Deschid ușa casei și un curent rece îmi cuprinde corpul. Dau hanoracul jos și rămân la bustul gol. Aprind becul și închid toate geamurile care sunt deschise. Mă arunc pe canapea și simt cum somnul mă ia din nou.

(...)