Never forever (boyxboy)

Capitolul 12

valize roșii.

(...)

- Nu te vei duce să dormi, nu-i așa?

- Chiar deloc, am o groază pe cap, mi-au ajuns orele de somn de la tine.

- Dar ai cearcăne, își trece buricul degetului pe sub ochiul meu drept.

- Mai mare ca a le bunicii, surâd trist. Mi-a trebuit mie facultate...

- Are si facultatea rolul ei în viața, eu nu l-am aflat... dar sigur există.

- Nu ai făcut facultatea?

- Ba da, dar am fost cam greu de cap, nu mi-a plăcut învățatul mecanic iar facultatea cam asta înseamnă.

- Înseamnă că voi ajunge să mă las de facultate, oftez și las capul să-mi cadă pe spătarul scaunului.

- Nu prea cred, ești băiat deștept.

- Nu sunt deloc, în fine, mă duc în casă.

- La somn?

- Să îmi fac bagajul, la șapte jumătate am trenul spre tata.

- De ce te duci acolo? Întreabă uimit.

- Să iau niște chestii, tata e plecat la muncă și am vreo două ore să mai iau din haine și alte esențiale de a le mamei, mă întâlnesc cu Sebi si apoi înapoi în oraș.

Stă puțin pe gânduri si începe să numere pe degete.

- Vreo șase ore drumul dus și întors, două ore iei alea, plus vorbești cu fratele tău... în total vreo 10 ore. Tu când mai iei pauză?

- Nu am nevoie de pauză. Sunt învățat.

- Ai dreptate, dă din cap aprobator. Mai ales că după ziua asta plină vei avea o noapte completă în care dormi.

- Everest, zic amenințător, nu.

- Elias... da. Nu pot să-ți cer ca după o așa zi să mai și vi la bar. Vei sta acasă, oricum te plătesc integral.

- Nu e vorba de bani, doar că...

Omul acesta este al dracului de imposibil, după ce că e încăpățânat mă mai și convinge ca de fiecare data să iasă totul ca el.

- Că..? Încearcă și se întoarce cu totul în scaunul mașinii, spre mine.

- Doar nu-mi plac datoriile, sau favorurile, adaug când observ ca vrea sa comenteze. Răspunsul meu rămâne nu, ne vedem mâine seară.

Trântesc portiera puțin cam tare dar nu mă întorc pentru a îi vedea reacția.

Mă enervează faptul că e așa insistent.

Nu am nevoie de o dădacă, știu să-mi port și singur de grijă.

Intru silențios, încui ușa și mă las jos lângă ea. Simt câteva lacrimi care dau să iasă la suprafață, dar nu e din cauza lui Everest, din contră, nu înțeleg de ce mă port așa cu el, aș vrea să mi se pară normală grija asta a lui. Scot telefonul și apăs pe contactul său.