Damon Martinez, un baiat de cartier, crescut in suburbiile orașului New York, pare sa se descurce de minune in lumea asta intunecata in care supravietuirea e la fel de importanta ca si aerul. Cu o minte agera si cu un bagaj bogat de cunostinte in...
RANILE SE VINDECA DAR NICIODATA NU SE VINDECA...SUNT BLOCAT INTR-UN ABIS DE DURERE.
Se spune ca durerea trece cu timpul, ca furia se evapora incet incet, ca amintirile se estompeaza, ca ranile se cicatrizeaza si nu mai dor. Ce s-ar intampla daca nu ar fi uitarea...? O mama nu ar mai putea uita durerile nasterii si nu ar mai vrea sa aduca un copil pe lume a doua oara...Un tata nu ar mai putea trece peste durerea fiului ucis si nu ar mai reusi sa-si revina, si sa-i fie tata celui care va urma sa se nasca...Dureri...durerile de tot felul se estompeaza usor cu trecerea timpului si astfel nu te pot infrange...Si totusi trecerea timpului pe mine nu m-a ajutat prea mult. Nu am uitat...Stau intins pe una din saltelele din sala de sport si fixez tavanul. Incerc sa trec peste inca una din noptile lungi si anevoioase cu care m-am obisnuit sa traiesc. Cand vine noaptea, luminile se aprind iar in mine, toate sperantele se sting. Eu bajbai in intuneric. Inca nu am gasit calea spre vindecare. Traiesc doar fizic. Sufletul meu a murit odata cu cei dragi mie. Nu am putut sa-i salvez, s-au dus... si asta doar pentru ca am avut incredere in omul care m-a lovit la mare arta...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Imi trag pe mine un echipament si-mi tarasc picioarele greoaie pana la motor, incercand sa ma dezmeticesc, sa revin pe lumea asta si sa ma pregatesc pentru o noua zi. Conduc cu ochii in gol gandindu-ma la cum ma simt in general, tot timpul in stare de dispozitie proasta, oboseala continua, capacitate de concentrare scazuta...absent total, la cat de mistuitoare poate fi singuratatea asta chiar si pentru mine care par facut pentru asta, sa indur "rahaturile" cele mai dure. Un singuratic, asta sunt. Tac mai tot timpul caci nu am ce sa mai vorbesc, cu nimeni, totul este..doar zgomot.. Dialogul dintre oameni actioneaza ca un elixir al vietii, dar eu ..limbajul inimii mele. .spune "Stop". Inima mea zdrobita nu mai vrea nimic, doar "Tacere". Imi indulcesc "amarul singuratatii" cu munca, implicandu-ma activ in tot ce inseamna grupuri specializate pe diverse cluburi sportive, asociatii caritabile si organizatii de ajutor de orice fel, vorbind mai putin si ascultand mai mult..caci sunt multe povesti triste in lumea asta, multe nevoi.. Deschid in cele din urma clubul detasandu-ma treptat de ganduri cu un antrenament matinal cu care imi incep de obicei ziua, aproape ca o rutina, insa un gand fulgerator cum ca "as putea sa-mi pierd intr-o zi clubul", imi creaza un atac de panica in mintea mea in asa fel incat sunt cuprins instantaneu de o greata agresiva care ma face sa sfarsesc intins pe jos cu capul in pumni uluit de noutatea fenomenului "de pierdere" si de gandurile negre ce ma coplesesc din ce in ce mai tare. Gandul ca as putea sa pierd toate lucrurile atat de existentiale pentru existenta mea, m-a lovit ca un trasnet, acest gand venit de "nicaieri" m-a coplesit..m-a facut sa simt o teama de intensitate extrema, un simtamant coplesitor de oroare si neajutorare, vazandu-ma efectiv inca o data la cheremul vietii..
-Hei Martinez, inca mai numeri stelele ? se aude dintr-o dată o voce groasa care sparge linistea apasatoare din jurul meu.
-Ce dracu? sar ca ars scos brusc din gandurile mele.
In fata mea sta chiar fostul meu antrenor de box, cu mainile incrucisate la piept si cu zambetul larg, privindu-ma intens. Ma uit inca o data cu atentie caci am impresia ca am vedenii...Nu știu cum...nu..
