Printre ingeri si demoni

Invata sa traiesti fara sa respiri Damon...

    Au mai trecut doi ani...Ani de agonie plini de trairi care m-au secatuit, umbrindu-mi sufletul cu despartirile grele, ani sfasietori carora le-am facut fata cu greu, doar retragandu-ma in lumea mea, fugind de oras, de realitate, cutreierand muntii, meditand, rugandu-ma sa-mi gasesc credinta, linistea, speranta...Mi-am intrebat cu ceva timp in urma viata "Ce mai ai pregatit pentru mine de-acum...? Ce se va mai intampla? Pe cine voi mai pierde...?" De mi-ar raspunde la toate intrebarile pe care i le-am pus...dar nu mi-a raspuns. Dupa atata suferinta, dupa ce am atins toate limitele vietii, am simtit ca plec. Nu stiam unde, doar am incetat sa mai respir si in sfarsit nu mi-am mai dorit nimic. Doar liniste. Au tacut si vocile din capul meu. Nu le-am mai auzit. M-am resemnat. Nu mai sunt, nu mai simt. Dupa multe lupte cu mine in sfarsit pot spune ca sunt bine. Am obosit sa ma mai condamn. M-am iertat pentru tot ce nu am reusit sa fac si am intrat intr-o stare de amortire. Am adormit...O adormire linistitoare. Oricum aveam o exiestenta zadarnica. Am inteles ca lumea asta nu este a mea si ca visele sunt efemere, inferioare realitatii. Adormirea mea e usoara...un somn lung fara vise, fara oameni, fara chipuri. Un somn lin din care nu vreau sa ma mai trezesc vreodata. Mi-e bine asa. M-am adapostit in beciul uitarii, m-am refugiat aici sa scap de zgomotul vietii mele...Muntii, copacii, prapastiile, lupii, pasarile...ei sunt acum tovarasii mei, iar eu sunt exact unde trebuia sa fiu, in lumea mea, caci cealalta e infecta, o lume pe care nu am inteles-o niciodata, o lume in care nicicum nu mi-am gasit locul...

Privesc in zare cu ochii in gol. Efectiv imi las sufletul sa colinde peste tot. Aud cum troznesc copacii batrani sub vuietul vantului salbatic ce s-a aciuit de cateva saptamani prin aceste tinuturi colturoase. Vine iarna. Aici conditiile sunt vitrege si neprielnice vietii. Nu seamana cu nimic din ceea ce stiam eu despre salbaticie, despre traiul in varful muntelui. Inainte Hank facea totul. Eu doar hoinaream ca un beznetic zi si noapre pe creste iar cand ma intorceam infometat si inghetat, gaseam foc in sobe si mancare calda pe masa. Instinctul de supravietuire insa s-a declansat automat si am invatat totul din mers. M-am adaptat si m-am contopit cu natura devenind un intreg. Traiesc ca un pustnic, simplu, extrem de greu, aproape primitiv, doar din ce-mi ofera muntele, lemne pentru foc, carne de vanat, apa de izvor. Am tot ce-mi trebuie aici caci mie...imi ajunge atata timp cat raman "adormit"...Imi ajunge atata timp cat il stiu pe Hector in inchisoare, cat o stiu pe Yeva pe "maini bune", atata timp cat il stiu pe Tomy pe drumul cel drept caci incercand sa-l salvez de la un viitor crunt, sa-l desprind de anturajul toxic in care se bagase, l-am inscris pe fiul meu la o scoala cu profil militar din New York care pregateste copiii sa creasca drepti, cu coloana vertebrala, o scoala unde exigenta este la ea acasa, unde disciplina este"Stat in stat"cu reguli stricte, fiind educati de cei mai buni profesori, cu rigurozitatea specifica institutiei. Nu poate iesi si nu poate intra nimeni la el in afara de mine, nu poate pleca nicicum de acolo fara acordul meu. Pe viitor va fi pregatit pentru o cariera militara, va creste frumos, departe de toate umbrele noptii, departe de lumea otravitoare in care am crescut eu...
De "umbre"am salvat-o si pe Lisa nestiind cum altfel sa o scot din "negura" in care se ratacise, inscriind-o si pe ea la o scoala speciala de fete, scoala ce are ca activitate principala voluntariatul, o scoala unde se pune accent foarte mult pe latura umana. Copiii sunt invatati sa iubeasca oamenii si viata, sa le aduca zambetul pe buze nefericitilor din orfelinate, sa le aduca o mangaiere pe chip batranilor din aziluri...
Am vrut sa o stiu in primul rand departe de Tomy caci avea o influenta nefasta asupra ei, o infesta cu actiunile lui ", o "strica", apropierea dintre ei devenind nefireasca, bolnavicioasa, ireala, comunicarea lor devenind...pentru mine de neinteles. Desi au numai 11 ani, dependenta unul fata de celalalt ma punea pe ganduri, ma speria, ma ingrozea, iar asta m-a obligat sa iau masuri...Implicarea in tot felul de activitati ale scolii avea sa o scoata din starea de tacere profunda pe care o afisa in ultimul timp, sa aiba mintea ocupata si sa nu se mai gandeasca la lucruri sumbre care-mi dau fiori pe sira spinarii si acum...Am luat aceasta decizie imediat dupa momentul in care am intrebat-o de unde vin atatea lacrimi si unde-i fetita vesela pe care o stiam eu.
"Era sora mea acolo..."mi-a raspuns ea atunci cu o tristete sfasietoare in glas privind inlacrimata pe fereastra spre cer.
"Acolo...unde?"am intrebat-o eu cu o oarecare teama, dorindu-mi parca din rasputeri sa nu-mi raspunda.
"Avea sansa sa se nasca din nou, sa fim iar impreuna insa nu...ea a murit a doua oara..."
Instinctul m-a dus imediat cu gandul la Yeva si la...faza in care atunci cand erau amandoua in dormitorul din apartamentul meu, la un moment dat pustoaica si-a pus mana pe abdomenul Yevei si a zambit, gest pe care nu l-am inteles atunci si nu il inteleg nici acum...Nu am intrebat-o niciodata de unde stia de sarcina cand nimeni nu stia...Dupa acest episod halucinant nu am mai vrut sa stiu nimic. Absolut nimic. Nu am mai incercat sa inteleg ceea ce oricum nu as fi putut sa inteleg indiferent de ce mi-ar mai fi spus ea atunci. Imi ajungea nebunia mea pe care si asa de-abi o duceam cu greu, nu m-am putut descurca cu doi copii cu "probleme", era imposibil, nu aveam cum...eu insumi aveam nevoie acuta de ajutor, de cineva care sa ma indrume...sa-mi spuna cum sa traiesc mai departe fara sa respir...