Printre ingeri si demoni

Singur si mut impotriva timpului trecut...

Singur si mut impotriva timpului trecut...
Uneori pornim in calatorii pe care cel mai probabil le termina copiii nostri, caci noi nu mai avem puterea. Eu unul nu mai...Sunt foarte obosit. Imi este frig, frig pana in maduva sufletului...Inca nu mi-am revenit din experienta bizara pe care am trait-o in Africa. Nu-mi revin. Inca aud fosnetul insulei. Inca il aud pe mosneag cum imi susura in timpane...Imi canta...Imi descanta...Ii aud vocea mistica insotita de tobe tribale si incantatii. Ii simt prezenta tot timpul si asta face ca iluziile sa para mult mai adevarate...Teribile...Parca s-a intors aici cu mine. Trebuie sa ma linistesc. Nu pot sa fac nimic in aceasta stare. Nu vreau decat sa recuperez timpul pierdut...Am nevoie de pace, tacere, reculegere, pentru a analiza, a ma regasi, a ma recupera, a ma pregati pentru urmatoarele actiuni caci ma astespta zile grele. M-am intors in ziua aceea furios de la aeroport. Nu am mai suportat sa ascult aberatiile lui Gordon in legatura cu mama mea si secretele ei supranaturale pe care le-as putea afla. Prostii. Nu vreau sa aflu nimic din ce m-ar tulbura si mai tare. Pot fi raspunsuri pe care nu as avea puterea sa le ascult, de aceea nu caut intrabari...Nu am plecat in Florida. Am un blocaj momentan...un scut ce mi s-a activat natural. Am fost acuzat ca sunt las pentru ca nu indraznesc sa-mi cunosc mama, sa-mi descopar originile. Mereu am fost acuzat ca as fi las sau prost...In realitate, nu vreau decat sa nu ma sclintesc la minte mai mult decat sunt. Si-mi cunosc radacinile...? "Martinez..." Era clar ca numele meu cerea o poveste dincolo de New York, de locurile in care m-am nascut, iar viziunile mele...Am simtit tot timpul ca e ceva in sangele meu...ceva amestecat...ceva neinteles.
Pe fiul meu nu l-am putut convinge sa renunte la cautari. Este fiul meu insa nu e extensia mea. Isi ia propriile decizii si sunt obisnuit deja cu asta. Ii respect alegerile oricare ar fi ele. Orice raspunsuri ar spera sa obtina, sper sa nu-l rascoleasca in zadar, caci nici el nu se simte prea bine. M-am intors singur in New York, hoinarind pe strazi pana la lasarea intunericului.
Mi-am dat seama ca eu nu trebuie sa caut absolut nimic. Cand voi fi pregatit o voi cauta eu pe cea care mi-a dat viata. Cand ma voi simti in stare voi cauta eu raspunsuri. Acum nu vreau decat sa-mi rezolv lucrurile care "striga" dupa mine, sa am un pic de timp fericit inapoi, asa ca am inceput incet incet sa ma intorc in locurile unde odinioara mergeam sa-mi ascund sufletul, sa-mi ling ranile. M-am intors la clubul sportiv unde m-am incarcat cu atatea energii...Am stat in mijlocul elevilor si am plans in timp ce ma vedeam lovind cu furie in vechiul meu sac de box. Am depanat amintiri cu personalul, coplesit de toate trairile grele pe care le-am avut in acest loc, dar ne-am si bucurat impreuna de trofeele ce imbraca acum toti peretii clubului, trofee peste trofee, medalii binemeritate, castigate cu multa munca si daruire...
Clubul de noapte...la fel, am stat amortit in fata unei cafele pana dimineata, privind nauc peretii pe care mi se derulau in continuu imagini...cu bucati din ce-am trait aici. Am fost si la adapostul unde l-am lasat pe Wolf iar vestea m-a cutremurat. Lupul a fost dus in salbaticie, slabit si bolnav, explicatia ce mi s-a dat fiind ca nu se mai putea face nimic pentru el. Refuzand hrana de atata timp, nici perfuziile nu-l mai hraneau. Era finalul pentru el...L-au eliberat convinsi ca ori va supravietui cumva in mediul lui, ori va muri asa cum trebuie sa moara un lup salbatic, acasa...Dupa doua zile de monitorizare a disparut subit de pe ecranele lor...Asta a...lovit ca trenul. Mi-a rupt filmul pentru toata ziua...L-am pierdut..

Am cateva zile de cand m-am intors in New York alt om, zile in care m-am hranit cu locurile si amintirile mele. Mai sunt totusi locuri in care inca n-am indraznit sa merg, mai sunt oameni cu care inca nu am reusit sa vorbesc...Claiton se afla intr-o clinica de recuperare din Los Angeles. Poate ca este mai bine asa caci trebuie sa ramana un spatiu intre noi. Se numeste dorinta de a trece...Cu Cicatrice nu reusesc nicicum sa iau legatura. Telefonul lui este in continuare mort, iar eu umblu disperat. El este singurul care stie unde-mi sunt copiii...Alt tren care m-a lovit in plin...

Reintors la "datorie" stau si ma uit ca traznit pe fereastra din birou gandindu-ma la cum dracu am ajuns in situatia asta. Nu m-am trezit un simplu politist ci din contra...chiar seful politiei. "Bossul" cum se spune pe aici. Am fost avansat in functie fara sa tin minte cand, cum...fara sa stiu cine sau ce m-a recomandat...Mi-am impachetat lucrurile si m-am mutat intr-un birou mai mare, biroul lui Kenney...nedumerit inca de tot ce mi se intampla.
De cand s-a aflat ca eu voi fi cel de la conducere situatia s-a schimbat. Toti umbla ca turbati, bazaie ca mustele fara "cap". A inceput "deranjul". Nu a trebuit sa ridic nici un deget pentru a face "curatenie". Unii si-au dat singuri demisia la auzirea vestii "catastrofale" si s-au reorientat rapid. Altii au solicitat transferul, iar cei ramasi fara obtiuni incearca sa se adapteze noilor conditii, privindu-ma dezorientati si neincrezatori in abilitatile mele de lider. In ochii lor nu sunt decat ciudatul care a venit din adapost, "cel care vorbeste cu cainii, sau si mai rau...cu mortii", cel care nu de mult batea aceste holuri cu pumnii stransi, cu fruntea incretita si cu talpile goale...Mai sunt si cei din urma, putini la numar, cei care m-au privit tot timpul cu o admiratie muta si neinteleasa, punandu-si in taina speranta in nebunul descult care va face respectata intr-un fel sau altul aceasta institutie...
Abia acum incep sa inteleg ce e pe aici...O gloata de nici nu stiu cum sa-i numesc...O increngatura de relatii nefiresti, favorisme, obligatii, oameni constransi de Kenney sa-i faca jocurile sau pur si simplu adeptii lui fideli, fara onoare sau respect, care slujeau orice altceva in afara de insigna. Politisti corupti care odata cu caderea liderului lor au preferat sa dea bir cu fugitii decat sa-si plece capul in fata unuia ca mine, un "parvenit" cum imi spun ei, unul pe care nu ca nu l-ar putea respecta neaparat din cauza felului in care a ajuns printre ei, ci pe care nu l-ar putea privi in ochi, caci toti tremura de frica...frica de a nu le citi sufletele.
Treaba mea e grea. Simt cum mi se increteste sira spinarii cand ma gandesc cu cate o sa ma confrunt, de cate ziduri o sa ma lovesc...
Mi-e teama de ceea ce-as putea sa fac, dar e vremea dreptatii...Trebuie sa indrept multe lucruri si cum as putea sa fac asta decat acceptand ceea ce mi se intampla. Nimic nu este intamplator pe lumea asta si daca am ajuns aici, inseamna ca asa a trebuit sa fie. Poate ca asta este menirea mea. Hotarasc sa ma las ghidat de instinctele mele care niciodata nu ma inseala si sa incerc sa simt...Sa simt oamenii. Sa inteleg ce gandesc. Sa le citesc sufletele, sa le citesc mintile...Am ceva unic de oferit lumii. Dar nu pot fugi de propriile-mi picioare care fac pasi mari inapoi...Problemele mele personale sunt atat de mari incat abia ma pot concentra pe ceea ce am de facut. Inca nu am iesit de sub efectul "Africa". Inca ma mai aflu sub hipnoza vraciului. Am monente cand sunt atat de pierdut incat nu mai stiu cine sunt, iar asta nu-mi face bine la imagine...caci toti sunt cu ochii pe mine iar eu...eu sunt in dezechilibru total cu mine. Par a fi unul scapat de la "nebuni", unul care are probleme mintale. Din nou am acel sentiment de nesiguranta. Acum sunt prezent, in urmatoarea clipa nu mai sunt. Acum hotarasc ceva, in urmatoarea clipa ma razgandesc caci nu mai e bine...Inauntrul meu este o revolutie...o lupta continua intre boxior si politist. Lupta pe control...Cine pe cine domina. M-am oprit zilele astea si m-am uitat putin la mine infricosat de ce mi se intampla...