Ghost

Capitolul treizeci și cinci

ATHENA

Necunoscut: Boom!

Sunetul nu doar că rupe aerul, mă rupe pe mine. Îl simt cum îmi explodează în piept, cum își sparge fiecare gând și fiecare respirație, iar pentru o fracțiune de secundă lumea se oprește complet în loc, ca și cum realitatea însăși ar ezita să continue după ceea ce s-a întâmplat. Nu. Nu poate fi adevărat. Refuz să accept. Refuz să cred ca asta ar trebui să fie realitatea în care ar trebui să exist acum. 

Și totuși...atunci când clipesc, totul e încă acolo.

Belladona, restaurantul familiei mele, nu mai e decât un schelet în flăcări. Focul îl înghite cu o foame violentă, neiertătoare, urcând pe pereți, sfărmând ferestrele, făcând lemul să țipe. Infermul din fața mea e viu. Și undeva, înăuntru...e el.

Încerc să tip, să-i spun să iasă. Trebuie să fac ceva, orice, dar corpul îmi este înghețat. Vocea mi se blochează în gât și se rupe înainte să prindă formă, lăsându-mă mută într-un moment în care mi-aș fi dorit să pot urla până mi s-ar fi rupt corziile vocale. Încerc să mă mișc, dar picioarele îmi sunt lipite de asfalt, de parcă aș fi fost turnată în locul acesta și lăsată să mă întăresc aici — condamnată să privesc fără să pot interveni.

Și acela este momentul în care începe durerea.

Nu vine treptat, nici nu crește lent — mă lovește dintr-o dată, brutal, ca o forță care-mi invadează întregul corp. Simt cum ceva îmi apucă măruntaiele și le răsucește fără oprire, din nou și din nou, fiecare mișcare mai crudă decât precedenta, până când și respiratul devine aproape imposibil. E o durere stranie, greșită, ca și cum nu ar trebui să existe sub forma asta. Mă face să vreau să-mi ies din piele, să-mi abandonez propriul corp ca pe o haină arsă, doar ca să scap de senzația asta care mă consumă pe interior. Nu are contur, nu are logică, nu are nume. Doar arde. Arde ca și cum fiecare picătură de sânge ar fi fost înlocuită cu acid.

Privirea îmi cade asupra telefonului din mâna mea tremurândă, ca și cum ar fi singurul lucru stabil dintr-o lume care se prăbușește. Ecranul luminează slab, absurd de liniștit în comparație cu haosul din jurul meu. Un singur cuvânt. Patru litere: BOOM! Știu cine l-a trimis. Nu contează că se ascunde în spatele unui număr necunoscut. Alistair nu a fost niciodată anonim. Numele lui îmi trece prin minte ca o lamă rece și pentru un moment durerea se schimbă, devine mai ascuțită, mai personală.

Căldura flăcărilor mă lovește constant, îmi arde piele, îmi usucă ochii și-mi îngreunează și mai tare respirația. Fumul gros mă inundă fără milă, îmi zgârie gâtul și-mi umple plămânii până când fiecare respirație devine un efort disperat. 

Aud niște sirene, undeva în depărtare, însă sunetul lor e aproape ireal — ca cel al unui ecou dintr-un vis în care nu vreau să fiu prinsă. Totul în jurul meu se mișcă încet, distorsionat, de parcă timpul ar fi fost forțat să încetinească

— Athena...

Vocea ajunge la mine ca prin ceață, dar nu mă pot concentra asupra ei. Nu știu cui îi aparține și nici nu contează. Se pierde imediat în zgomotul focului și haosului din mine, adăugând doar încă o fisură într-un loc deja distrus.

Tot ce fac este să privesc. Să privesc cum flăcările devorează tot, cum locul în care a intrat Ghost dispare cu fiecare secundă ce trece, cum realitatea mea se rupe bucată cu bucată.  Simt cum ceva din mine cedează cu fiecare clipă care trece, cum sfletul meu parcă se întinde prea tare și începe să se rupă.

Cu un gest violent, arunc telefonul cât de tare pot. Se lovește de asfalt, spărgându-se în bucăți, însă nu simt nici un fel de ușurare. Rămân cu privirea fixată pe fragmentele împrăștiate la picioarele mele, așteptând ca odată cu ele să se spargă și ceea ce simt, ca imaginea lui să dispară, ca realitatea în care mă aflu acum să se rescrie. Dar nu se întâmplă nimic. Nimic nu dispare. Flăcările sunt încă acolo, mistuind totul în calea lor. El e încă acolo