Atinși de flăcări: Metamorfozis (II)

Metamorfozis: Iahme şi Dionnis

CAPITOLUL IV: Iahme și Dionnis

Uşa se închise în urma ei uşurel, cât să nu o trezească pe Lauren. După ce îşi puse gluga peste părul prins în coadă, Joy se aplecă să-şi lege şireturile şi o porni rapid din loc. Paşii îi răsunau în liniştea de pe străduţele goale din Syracuse, cuprinse de întuneric şi umbre acolo unde mai strălucea lumina unei nocturne. Câteodată farurile maşinilor o orbeau, alte ori gândul că Lauren se putea trezi o făcea să se oprească şi să privească înapoi spre întunericul ce o prindea din urmă.

Ca să facă timpul să treacă mai repede, Joy îşi scoase telefonul din buzunar. Ceasul indica ora două, iar imaginea cu plicul de la secţiunea mesajelor încă era goală. Tânăra nu putu să nu ofteze. Nu mai vorbise cu Hades de când plecase de la apartamentul lui şi al lui Kit. Chiar dacă era atât de târziu în noapte, Joy avu impulsul de a scrie şi de a-i trimite ceva. Totuşi, după câteva clipe de holbat la ecranul alb ce aştepta să fie umplut cu cuvinte, fata clătină din cap şi ascunse mobilul înapoi în buzunarul hanoracului, ascunzându-şi înfrigurată capul între umeri. O presiune îi apăsa pântecele, dându-i o stare de greaţă. Ca şi cum zeci de substanţe acide îi umblau prin stomac, Joy se simţea ca o soluţie instabilă dintr-un laborator de chimie. Ca o centrală radioactivă ce stătea să explodeze, tânăra se opri hotărâtă în faţa porţii din fier forjat care i se ridica dinaintea privirii.

Cimitirul Cross putea fi un loc bun în care să se filmeze un film de groază. Aleea din faţă era flancată de monumente ale eroilor şi abia mai jos, după un rând de scări abrupte ce trebuiau coborâte printre stejari bătrâni şi falnici, se ridicau pietrele funerare care străluceau pailde în lumina lunii. Joy simţi un fior pe şira spinării când văzu strălucirea lumânărilor ce cădea ca o plapumă peste întreg cimitirul, ca o ploaie de lacrimi care aveau să rămână veşnic aprinse. Oprindu-se o clipă în loc, cât să verifice dacă luase cu ea cele două lumânări rotunde şi o brichetă, Joy trase aer în piept cât să-şi găsească curajul să înainteze.

Mai fusese seara în cimitir, și asta chiar în seara de Halloween de anul trecut, când spiritele îşi sărbătoreau viaţa din lumea nevăzută, însă după ceea ce se petrecuse cu demonii era mai îngrijorată decât în mod obişnuit, de aceea inima îi bătea cu putere în spatele coastelor, aşa tare încât Joy se întreba dacă nu răsuna cumva şi în acea linişte supremă. Chiar dacă întunericul era crâncen, Joy ştia drumul pe care îl parcursese mereu ca în palmă. Picioarele îi trecuseră de prea multe ori pe acolo ca să-l uite, iar acela era singurul loc unde putea primii dovada că mama ei existase cândva iar acum nu mai era. Simţind cum lacrimile i se adună în capul pieptului, Joy se opri în faţa unei pietre din marmură pe care stăteau gravate cu litere aurite trei nume.

Caitlin-Anne Dalton

Sub mai scria încă ceva, dar întunericul o împiedica pe Joy să citească din nou data decesului, aceeaşi cu data de pe certificatul ei de naştere. Desprinzându-şi buzele cât să poată trage aer în piept şi să nu se sufoce, tânăra se aşeză jos, pe aleea din beton. Scoase lumânările, le aprinse şi le puse lângă buchetul ofilit de trandafiri care stătea acoperit de brumă. Probabil că Ryan trecuse şi el de multe ori pe acolo. Toate acele buchete de flori pe care le găsea Joy sigur fuseseră mereu aduse de el, şi doar gândindu-se la asta tânăra simţii cum o greutate îi apasă capul pieptului. Lăsându-se jos, pe aleea din beton, și strângându-și genunchii la piept, fata se gândi că ar fi fost bine ca următoarea zi să-l sune pe Ryan. Pierduse odată pe cineva, și oricând viața putea să-i fure altă persoană dragă, de aceea Joy fu hotărâtă să nu mai lase timpul să treacă pe lângă ea și Ryan sau pe lângă ea și oricine altcineva important.