Atinși de flăcări: Metamorfozis (II)

Metamorfozis: Novissima die

Gale tremura.

În ciuda faptului că totul din jurul său părea să ardă, trupul lui se scutura, traversat de convulsii, iar durerea din piept devenise apăsătoare, înghețându-i sângele în vene. Vocile care zumzăiseră până atunci în jurul lui nu mai existau. Sincer vorbind, Gale habar nu avea ce se întâmplase. Auzise cândva de la Joy, care la rândul ei aflase asta de la Benjamin, că fantomele nu-și aminteau cauza propriei morți. Nici Gale nu-și amintea, de aceea nici nu se grăbi să se ridice de jos ori să-și deschidă ochii.

Încă nu era suficient de pregătit să-și vadă propriul trup prăbușit la pământ, și cu atât mai puțin să-și dea seama că, cel mai probabil, chiar era mort. Durerea din piept ajunse să devină din ce în ce mai pronunțată, așa că își ridică cumva mâna, încleștând-o în haină, peste locul cald, și strânse cu putere din ochi, ca și cum astfel ar fi putut opri timpul în loc, măcar pentru câteva secunde. Nu voia să plece. Nu voia ca totul să se termine astfel. Nu voia ca Seth sau Joy să-l vadă în acea stare. Nu voia ca părinții lui să rămână singuri.

Gale nu voia să moară.

—Nimeni nu vrea să moară cu adevărat, puștiule.

Vocea care-i vorbi era necunoscută și joasă. Degetele lui Gale se încleștară și mai mult în materialul hainei și, spre uimirea lui, pulsul nu i-o luă razna. Oh, asta explica lipsa de căldură pe care o simțea în trup. Nu mai avea puls. De aceea nu exista nicio mișcare sub atingerea disperată a mâinii lui, care încerca să cerceteze, să oprească sângerarea rănii. „Da", gândi el, ignorând pentru o clipă vocea. „Da, este o rană de cuțit."

—Nici cei ce își iau propria viață nu-și doresc să moară cu adevărat.

—Pari să știi multe despre trecerea în neființă, răspunse Gale, stând în continuare întins pe spate și cu ochii închiși.

Vocea nu răspunse câteva momente. Gale nu era sigur dacă vorbea cu un alt spirit, cu propria lui conștiință ori acel cineva care urma să-l treacă în cealaltă lume.

—Sunt fiul Nopții și al Întunericului, Gale, și te pot salva.

La auzul acelor vorbe, Gale își deschise ochii. Imaginea încețoșată se lumină brusc, trimețându-i impulsuri dureroase spre tâmple. Cerul de deasupra lui era senin, lipsit complet de nori, iar vântul umfla coroana verde a unui copac cu ramuri groase, frunze ce se fluturau deasupra lui într-un ritm lin, ca și cum vântul le mângâia. În urma mișcării brusce, trupul lui Gale fu traversat de o durere aspră, care-i porni din piept. Se ridică cu grijă în șezută, rezemându-se în palme de o parte și de alta a propriului trup, plimbându-și privirea în jur, ca să-și dea seama unde se afla și cine era cel ce îi vorbea.

Băiatul care stătea pe leagănul nemișcat dinaintea lui nu i se părea deloc cunoscut. Bucata de lemn era prinsă de două frânghii lungi și groase, care la rândul lor erau înnodate de două ramuri din acel copac bătrân. Ochii lui albaștri nu îl priveau, ci erau îndreptați gânditori spre spre zare, iar Gale se încruntă, uitându-se în jos, la propriul trup. Panica îl cuprinse când se văzu plin de sânge, însă rana din piept, deși era deschisă, nu-l mai chinuia. În cele din trase aer în piept și scană împrejurimile cu privirea. Totul era gol. Un câmp fără margini, unde verdeața se undea cu albastrul incredibil al cerului, unde exista doar acel copac, leagănul și ei doi. În cele din urmă, băiatul cu păr negru își întoarse privirea spre el și zise:

—Mă numesc Thanatos.

—Fratele lui Raphael, zise Gale după câteva clipe, ridicându-se de unul singur de pe pământul umed. Ce e locul ăsta? De ce sunt aici?