Atinși de flăcări: Metamorfozis (II)

Metamorfozis: Quaere et invenies

Hunter îşi amintea mult prea bine acea seară groaznică de toamnă în care viaţa lui se zguduise din toate ungherele şi pământul i se crăpase sub picioare, umbrele trăgându-l într-o lume din care încerca până şi atunci să fugă.

Deşi ar fi dat orice ca să nu o mai facă, imaginile încă se sălăşluiau în mintea lui, ieşind la lumină de fiecare dată când dădea semne de vulnerabilitate. Iar atunci când îl văzuse pe Elias ghemuit lângă Christine, strângând cu atât de multă putere trupul ei slăbit şi ignorând faptul că putea fi oricând sfârtecat, nu putuse să nu-şi readucă aminte de Blaise; Blaise din acea seară groaznică de la sfârşitul lunii octombrie, când fusese lună plină, seara care urma să-l bântuie întreaga viaţă. Îl văzuse pe Elias la pământ, cu chipul ascuns în haina lui Christine, în tocmai cum îl găsise şi pe Blaise în pivniţa casei lor din Ţara Galilor, cu chipul inundat de lacrimi şi sânge, cu ghearele încleştate în haina sfâşiată a tatălui lor. Patrick era deja mort când ajunseseră ei. Pivniţa era îmbăiată în sânge, al lui Patrick şi al lui Blaise, iar lanţurile fuseseră trase din perete de forţa nebună a lui Blaise, care îşi privea palmele cu ochii larg deschişi, cu cea mai terifiată expresie pe care Hunter o văzuse în întreaga lui viaţă.

—Ce am făcut? murmurase el, cu degetele răsfirate, tremurânde, încă stând în genunchi lângă trupul neînsufleţit. Dumnezeule, ce am făcut?

Hunter îşi amintea cum se apropiase cu paşi temători, îşi amintea cum chipul lui Blaise se întorsese spre el, cum îl privise printre lacrimi, cu ochii lui căprui roşii, strălucind în lumina albă a lunii care intra pe geamurile micuţe din părţile de sus ale zidurilor. Blaise avea hainele sfâşiate, iar pe clavicula dreaptă i se întindeau două zgârieturi adânci, provocate de nişte gheare. Hunter nu ştia dacă tatăl lor era autorul lor sau dacă Blaise încercase de unul singur să-şi ia viaţa. Hunter nu ştia multe în acea clipă, de fapt. În mod normal, transformările licantropilor aveau loc la doisprezece, treisprezece ani. Transformarea lui Blaise întârziase, însă. Fiecare încercare era violentă şi dureroasă, iar de fiecare dată erau nevoiţi să-l lege în lanţuri ca el să nu rănească pe nimeni. Însă de data asta transformarea fusese dusă la bun sfârşit şi lanţurile cedaseră.

—Blaise, mă auzi?

—L-am omorât.

Hunter simţi cum ceva din pieptul lui se face fărâme. Inima începu să-i bată cu putere şi presiunea aerului i se apăsa cu putere pe creştetul capului, sufocându-l. Mirosul de sânge îi crease o stare insuportabilă de greaţă, iar când Blaise îşi cuprinse capul între palme, când băiatul se împinse cu picioarele în podea, îndepărtându-se de trupul lui Patrick ca şi cum fugea de cel mai mare coşmar al său, Hunter simţi dâra caldă ce-i brăzdă obrazul, lăsată în urmă de prima lacrimă care reuşise să-i părăsească ochii.

—L-am omorât, continuase Blaise să repete, cu respiraţia tăiată, printre gâfâituri. L-am omorât, l-am omorât, l-am omorât!

Urletul lui se pierdu cu ecou în pivniţa întunecată. În spatele lui Hunter, în capul scărilor, se deschise uşa şi lumina se scurse în interior. Sângele din părul blond al lui Patrick străluci o clipă, apoi Hunter văzu totul negru dinaintea privirii sale. Totul, mai puţin pe Blaise, care se împinsese în cel mai apropiat zid, cu picioarele strânse la piept şi palmele încleştate de o parte şi de alta a capului, cu încheieturile sfâşiate din vina lanţurilor şi chipul murdar, traversat de urmele lacrimilor. Era un copil. Avea paisprezece ani. Luna plină îl făcuse să-şi piardă minţile. Hunter ştia că nu fusese vina lui. Era un copil. Era fratele lui. Era Blaise.

Dar chiar şi aşa, Hunter nu reuşi să se mişte. Simţi cum un zid invizibil se ridică la jumătatea distanţei dintre ei doi, lăsându-l pe Blaise singur, de partea cealaltă, o fiinţă ghemuită într-un colţ întunecat, înecată în suspine, în urlete înăbuşite, durere şi distrugere. Dar Hunter nu putea. Picioarele lui nu se mişcau, nu o făcură nici măcar atunci când mama sa trecu în fugă pe lângă el, lăsându-se în genunchi lângă soţul ei, întorcându-l pe Patrick pe o parte şi încercând să-l readucă în simţiri. Hunter îşi amintea că nimeni nu fugise la Blaise. Toţi se adunaseră în jurul lui Patrick, în jurul conducătorului, pentru că Haita era menită distrugerii dacă el nu mai era.