Atinși de flăcări: Metamorfozis (II)

Metamorfozis: Veni, Vidi, Amavi

Lumina albastră ce izvora din Porţile Abisului se întindea de-a lungul a câtorva kilometri. Deşi Linderhof era adânc ascuns în pădure, lumina sigur ajungea până la şosea şi poate chiar mai departe. Hades înjură, ducându-şi mâna la buzunarul pantalonilor. Sabbah deschisese porţile fără chatrix-ul lui Carlos, ceea ce însemna că, cel mai probabil, luase elementul focului de la Joy. Îi făcuse rău, iar Hades ştia asta pentru că sigiliul îi pulsa pe piept, ca şi cum încerca să se şteargă. Ca şi cum Joy îl chema cu disperare, iar Hades nu ştia cum putea ajunge mai repede acolo.

Scutul de putere ridicat de Raphael îl împiedicase să folosească portalul. Acesta se deschisese în apropiere de Linderhof, dar nu suficient de aproape. Iar pe lângă asta, pădurea fremăta de zgomote. Urlete, mârâituri, ţipete, vâjâitul vântului, iar de curând Hades auzise cel mai groaznic zgomot pe care-l înregistrase până atunci în întreaga lui viaţă. Un urlet care-l făcuse să se cutremure din adâncurile existenței; un urlet care nu putea însemna nimic bun. Cum urmau să închidă porțile? 

Hades își opri goana, cât să-și tragă sufletul și să verifice dacă mai avea cheia în buzunarul bluzei, în dreptul pieptului. Bucata aceea mică de metal părea cel mai greu lucru pe care el îl purtase vreodată. De fapt, poate vina era cea care cântărea atât de mult. Din instinct, tânărul privi peste umăr, spre întunericul nopții. Frunzele umflate de vântul agitat foșneau necontenit, făcând gândurile lui Hades să zumzăie. Kit îl ura. Kit nu avea să-l ierte vreodată. Hades știa asta la fel de bine cum știa și faptul că Joy urma să dispară din viața lui când avea să afle. O omorâse pe Scout fără să stea pe gânduri. Îi dăduse viața la schimb fără vreun regret. Nici acum nu regreta; cel puțin, nu faptul că ea murise. Regreta că, odată cu acea decizie, îi întorsese spatele lui Kit.

Pierduse persoana care-i fusese tot timpul alături, chiar dinaintea apariției lui Joy. Deși nu crezuse vreodată, durerea îi săgeta necontenit pieptul, cum nu o mai făcuse vreodată până atunci. Trecuse mult timp de când Hades simțise ultima dată vina, cu atât mai puțin dorința de a da timpul înapoi și de a face altă alegere. În fapt, el niciodată nu-și regreta acțiunile, dar se părea că exista mereu un început pentru orice. De aceea Hades ura începuturile.

Închizând o clipă ochii, tânărul trase aer în piept. Dacă nu se grăbea, atunci risca să o piardă și pe Joy, iar dacă o lăsa să-i scape printre degete tocmai acum, când își pierduse primul și singurul prieten adevărat, Hades ar fi fost în stare de orice ca să plătească înzecit pentru păcatele sale. Însă ceva îl oprea. Ceva îl ținea în loc, ca și cum era obosit să fugă de propriile greșeli și să le găsească mereu o scuză. Nimic nu ar fi putut spăla vreodată sângele adus de alegerea lui. Deși era o Ozera, Scout nu-i făcuse nimic. Serje trebuia să fi fost ținta lui; doar Serje, nicidecum fata de care Kit se îndrăgostise. 

În lumina palidă a lunii și a Porților Abisului, Hades își duse mâna la gât și trase chatrix-ul, rupând încuietoarea lanțului. Aruncă piatra pe jos și, cu toată ura pe care o simțea față de propria persoană, o lovi până când acesta se făcu fărâme, contopindu-se cu țărâna și pierzându-și complet strălucirea. Dacă nu ar fi existat Cabalul și toată goana după putere, dacă nu ar fi existat setea de victorie, de izbândă, dacă nu ar fi existat egoismul și dorința de a avea totul la picioare, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Benjamin, Radon, Charlotte, Scout și atât de multe persoane ar mai fi fost și atunci în viață, iar jumătate de vină îi aparținea lui. 

Îmi pare rău. 

Îmi pare rău,  îmi pare rău, îmi pare atât de rău.

Hades strânse cu putere din pleoape. Nu era momentul potrivit să se lase pradă emoțiilor. În cazul lui, nu era niciodată momentul oportun, dar acum începuse numărătoare inversă. Demonii aveau să iasă și lumea urma să fie distrusă. Trebuia să ajungă la Sanctuarul Celestial și să...