Atinși de flăcări: Metamorfozis (II)

Metamorfozis: Două cuvinte

Când palmele lui Joy îl împinseră, Hades se ridică în picioare. Din nouă mişcări şi ea era în şezută, în vârful patului, strângându-şi genunchii la piept şi privindu-l cu groaza la care el se aşteptase încă de când îi trecuse prin minte să accepte propunerea lui Sabbah.

—Ai înnebunit? murmură ea cu glas nesigur, tremurând.

—Am un plan.

—La naiba cu planurile tale, Hades! Ai spus că nu vei accepta cererea lor!

El îşi încordă maxilarul. Pentru Joy camera părea că să se învârteşte. Furia pe care o simţea arzându-i în pântece era mistuitoare. Tot ceea ce el făcea era o contradicţie continuă. Hades era o dilemă. Încerca să facă totul de unul singur, să îi protejeze pe cei la care ţinea, când, de fapt, tot ce făcea era să îi rănească cu lipsa lui de vigilenţă şi de responsabilitate. În tocmai ca atunci când plecase la conacul Syracuse de unul singur, hotărât să se lupte cu Radon.

—Nu rezolvăm nimic dacă aşteptăm, vorbi el, îngrijorător de calm. Prima dată Benjamin, acum Charlotte. Nu vreau să aştept şi să văd cine e următorul, Joy.

Ea legănă automat din cap, ca şi cum tot ceea ce spunea el era greşit. Şi era greşit. Ceea ce voia să facă era greşit. Pe Joy o îngrozea ideea, pentru că ştia, simţea, că ceva urma să se termine groaznic dacă el pleca, dacă el se implica şi mai mult. Însă nu fu în stare să îi spună asta, pentru că înverşunarea de pe chipul lui era dezarmantă. Tot ce făcu fu să îşi îmbrăţişeze singură torsul şi să îşi ferească privirea ca Hades să nu îi vadă lacrimile.

—Joy, pronunţă el, ca să îi atragă atenţia. Joy, uită-te la mine.

—Nu vreau să pleci, murmură ea, cutremurându-se de un fior rece ce o cuprinse din vârful degetelor de la picioare şi până în creştetul capului.

—Nu o să se schimbe nimic.

—Ba o să se schimbe totul! îl contrazise ea, ridicându-şi privirea cât să îl vadă cum îşi duce braţele la piept şi se îndreaptă cu paşi apăsaţi spre geam.

—Se va schimba dacă tu vei vrea să se schimbe.

Când se întoarse să o privească, expresia serioasă de pe chipul lui îi spunea că ajunseseră pe un teren periculos. Joy simţi privirea lui aprigă până în străfundurile inimii, ca şi cum era vina ei în vreun fel sau altul, ca şi cum faptul că ea nu voia să îi accepte planul îl deranja. Joy ştia că Hades credea că ea nu avea încredere în el. Expresia lui aspră spunea asta, însă ea nu simţea ceea ce el credea că simte. Ea îşi punea toată încrederea în el, dar nu şi în restul persoanelor din jurul lor. Nu avea încredere în Cabal, în licantriopi şi cu atât mai puţin în Sabbah şi în propunerea ei.

—Chiar tu ai spus că ceva e în neregulă cu cererea lor de a intra în Cabal.

—Am spus şi încă cred asta. Un alt motiv pentru care să accept.

—Eşti nebun, ajunse Joy la o concluzie, ridicându-se din pat.

El îşi îngustă privirea, rezemat cu spatele de pervazul geamului. Mereu îi plăcuse să stea acolo, deşi Joy nu ştia de ce.

—Te arunci de unul singur în gura lupului.

—O să mă descurc.

—Nu înţelegi, Hades! Nu mai eşti pe cont propriu. Suntem toţi implicaţi în asta.

—Nu te vreau pe tine implicată în asta. De restul nu îmi pasă.

O căldură îi cuprinse lui Joy pieptul. Îi tremurară genunchii şi Hades nici măcar nu clipi când o spuse. Însă ea ştia deja asta. Ştia şi nu putea accepta.