Atinși de flăcări: Metamorfozis (II)

Metamorfozis: Scânteie

Demonul explodă într-un şuvoi de umbre şi fuioare dezlănţuite de vânt.

Joy se rezemă cu palme în rotulele genunchilor, gâfâind şi încercând să-şi liniştească bătăile inimii. Dionnis, desigur, dispăruse înapoi în lumea din care venise, oricare era aceea. Joy spera, doar, că durerea simţită de ea nu era abătută şi asupra fiinţei pe care o controla. Deşi era un demon, o fiinţă a întunericului, aducătoare de amărăciune şi durere, Joy nu putea să rămână indiferentă cu privire la Dionnis şi Iahme. Până la urmă, ea era cea care le dăruise iar viaţă. Ele erau ale ei, iar Joy, deşi nu simţea nevoia să se numească neapărat stăpână, aşa cum îi zicea Dionnis, avea datoria să se îngrijească de ele. Oricât de ciudat ar fi sunat.

—Asta a durut mai mult decât mă aşteptam, murmură Joy, lăsându-se să cadă în şezută, peste frunzele ce foşniră.

—Ar fi bine să ne oprim pe ziua de astăzi, o sfătui Hades, rezemat cu spatele de trunchiul unui stejar bătrân.

În jurul lui, zeci de frunze arse acopereau pământul. Când se plictisea, Hades trebuia să aprindă ceva, oricât de mic. Totuşi, aerul era mult prea rece ca să păstreze mirosul de ars. Ochii lui negrii erau aţintiţi spre o altă frunză, pe a cărei codiţă o rotea concentrat între degete. Când vorbi îşi lăsă capul pe spate şi îşi îngustă ochii.

—Nu ai suficientă putere să o chemi şi pe Iahme. Încercăm altă dată.

—Dar vreau să văd ce poate face şi ea, insistă Joy. Nu am apucat până acum să o invoc.

—Asta pentru că demonul ăla e al naibii de puternic, i-o întoarse Hades. Nu ai suficientă...

Joy îşi îngustă ochii, făcându-şi gura pungă. Frunza din mâinile lui Hades luă brusc foc, arzând în doar câteva secunde. El nu se grăbi să o arunce, flăcările nu-i făceau rău, dar ridică din sprâncene, încercând să pară uluit.

—Asta ar trebui să fie o ameninţare? întrebă el. Pentru că dacă este, o să trebuiască să ne revizuim relaţia, Joy.

Joy râse. Hades zâmbi grozav de frumos, închizând ochii. Tânăra văzu asta ca pe o dezlegare la a face ce vrea, aşa că nu pierdu din timp. Hades putea fi uneori foarte schimbător. Strânse din pleoape şi sprâncenele i se apropiară în încercarea de a canaliza întreaga putere care-i mai rămăsese. Spatele, umerii, braţele îi ardeau. În spatele timpanelor un bâzâit începu să interfereze cu gândurile. Când durerea îi traversă trupul, din creştetul capului şi până la vârfurile degetelor de la picioare, fata deschise ochii.

Nu interacţionase prea des cu Iahme. Trecuseră vreo două săptămâni de când primise confirmarea că ea fusese cea care îi trezise, în acea seară când Dionnis îl salvase pe Blaise, iar de atunci Iahme nu se mai arătase. Hades avea dreptate, Iahme era puterea în persoană, dacă Joy îi putea spune astfel. Poate acel fapt o făcea să-şi dorească atât de tare să o cheme. Iar Iahme nu s-a lăsat aşteptată nici de data aceasta.

Apăru într-un vârtej de aer, într-o lumină roşiatică, ca şi cum pământul se crăpase şi ea ajunsese acolo tocmai din Iad. Părul roşu îi plutea în jurul corpului, ca un fel de alge proaspăt scoase din apă, cu aspect umed. Avea pielea străvezie, spre o nuanţă ciudată de albastru, şi de-a lungul braţelor, înconjurându-i degetele şi pornindu-i şi de o parte şi de alta a gâtului, era cusută cu aţă roşie, într-un şir de x-uri legate unul de altul. Într-un fel, nu arăta atât de monstruos cum Joy se aşteptase. Ochii ei vernili o priviră de sus, ca cei ai unei acvile, căutând să vadă dacă creatura aceea fragilă ce stătea ostenită în genunchi merita puterea şi pierderea ei de timp. Apoi îşi lăsă capul într-o parte. Era, cu adevărat, mai intimidantă decât Dionnis.