Atinși de flăcări: Metamorfozis (II)

Metamorfozis: Licantropie

Camera se învârtea şi tavanul era prea înalt —sau cel puţin lui Gale aşa i se părea. Picioarele îi tremurară şi începu să râdă când se dezechilibră şi intră în masă, dând jos paharele care stăteau la uscat. Sunetul sticlei sparte bubui în întreaga casă şi Gale încercă să stea iar pe picioare după un timp în care se gândi dacă se merita sau nu să-şi taie mâinile în încercarea de a face curat. Ajunse la concluzia că nu era bine aşa că decise să urce la el în dormitor. Însă scările se dovediră duşmani şi alcoolul din sângele lui îi făcu trupul mai greu, iar astfel Gale îşi dădu seama că şi ideea de a se rostogoli pe scări era o prostie. Aşa că deschise gura. Îşi desprinse buzele şi dădu să strige după ajutor.

Dar îşi aminti că era singur. Complet singur. Părinţii lui erau de vreo două ore plecaţi. Îl ţinuseră în explicaţii vreo două zile, încercând să îi explice că un divorţ nu era chiar atât de rău şi că urmau să păstreze legătura chiar dacă tatăl lui avea în plan să plece până în New York cu locul de muncă. Gale era convins că, odată ce acceptase să divorţeze, şi mama lui îşi găsise pe altcineva, ceea ce automat însemna că el picase pe ultimele locuri ca importanţă în vieţile lor. Singurul lucru care îi mai rămăsese era Hummer-ul şi telefonul care îi suna în buzunar.

Lăsându-se pe una dintre trepte, Gale îşi rezemă capul de perete. Starea de greaţă îi făcuse stomacul ghem. Încercă să-şi scoată telefonul din buzunar şi izbuti să răspundă fără să vadă cine era cel care îl suna.

—Gale? Unde eşti? Trebuia să fi la mine acum trei ore!

Gale se încruntă. Se uită la ecran şi clipi des ca să vadă clar apelantul. Reuşi să citească numele lui Joy şi, pe moment, se panică. Dar apoi euforia îl cuprinse din nou.

—Ce zi e astăzi? întrebă el, frecându-şi faţa cu o palmă.

—Poftim? Gale, te simţi bine? zise Joy de cealaltă parte a firului.

—Oh, stai. Mi-am amintit. E cumva douăzeci şi cinci? E naşpa. Urăsc Crăciunul. Numai chesti rele se întâmplă de Crăciun.

—Gale, unde eşti? Ce s-a întâmplat? Eşti... Eşti cumva beat?

—Nu, sunt doar puţin ameţit.

Gale simţi cum tot ce are în stomac vine înapoi.

—Puţin mai mult, de fapt. Hei, Joy. Joy, mă auzi?

—Dă-mi drumul, Hades, spuse Joy în telefon, iar Gale îşi dădu seama că nu vorbea cu el.

Vorbea cu Hades. Dar parcă Hades fusese plecat. De ce se mai întorsese? Luna în care el nu se aflase în Syracuse fusese perfectă. În sfârşit Joy era fericită şi prietenia lor nu mai risca să se destrame. De ce se mai întorsese şi de ce nu rămăsese acolo unde îi era locul?

Gale simţi cum furia îl face să se încordeze. Joy fusese cea mai bună prietenă a lui până să apară Hades. Gale avusese totul iar acum nu mai avea nimic. Îşi dorea să aibă ceva doar al lui. Să nu-l împartă niciodată cu nimeni. Îşi dorea chiar atât de mult?

—Gale, mai eşti acolo? întrebă Joy.

—Mda.

—Vin la tine, decretă ea.

—Sunt la Seth.

—Atunci dă-mi-l să vorbesc cu el.

—E plecat până la bucătărie.

—Gale, unde eşti? insistă Joy, din ce în ce mai îngrijorată.

—Am treabă, Joy.

Ea mai spuse ceva însă Gale închise şi aruncă telefonul peste restul scărilor. Încercă să se ridice, dar greutatea îl trase înapoi. Îl durea capul. Părea că dintr-o clipă în alta avea să-i explodeze. Îngropându-şi faţa în palme, Gale ignoră bâzâitul telefonului de pe podea. Ce avea să facă acum? Dacă ai lui se despărţeau, cum rămânea cu familia pe care o avuseseră? Poate nu fusese perfectă, dar Gale ştiuse că se întorcea acasă la cineva. Însă acum? Acum era singur. Urma să rămână singur.